AUTOR STEFAN DINU
24.NOIEMBRIE 2010.
BUCURESTI- ROMANIA.

La capatul unui drum milenar, extrem de sinuos, insotit de nenumarate conflicte si razboaie sangeroase, timp in care omenirea a platit cu miliarde de vieti vinovate sau nevinovate, iata-ne ajunsi intr-o oaza a linistei si pacii,intr-o lume a non- violentei, a armoniei. Este firesc ca noi, pamantenii de acum, aflati in avans probabil cu cateva  sute de ani de acel moment mult asteptat, sa ne punem intrebarea cum va arata acea „societate de vis” si in baza caror parghii sau legi va function aceasta?  Intrebarea nu este noua . Ea staruie de multe veacuri in mintile luminate ale umanitatii, intemeindu-se pe credinta ca totusi, in cele din urma, va veni si  ziua in care omenirea se va bucura de o orinduire dreapta, echitabila –armonioasa.Parte din religii, intre care si cea crestina, prezic de multa vreme o redare celor „ mantuiti” intr-un viitor apropiat a „Edenului”. In interpretarea mea, „mantuirea” nu reprezinta altceva decat momentul constientizarii de catre om a destinului sau pe aceasta planeta, iar „Edenul” reprezinta simbolul oranduirii armonioase la care se va  ajunge inevitabil.

Stiinta, desigur, nu-si permite sa mearga pe „caile intuitiei”. Ea isi are metodologia ei riguroasa, a confirmarii prin experiment a oricarei concluzii. Dar atunci cand ceva s-a confirmat putem fi siguri ca suntem  in fata unui adevar, a unei realitati certe.

In acest sens, am putea aminti multe incercari de a ne fi prezis viitorul, intre care ii mentionam  pe celebri utopisti ai sec.XVIII-XIX-lea. O incercare insa  mai apropiata de realitate a fost a lui Karl Marx si Friedrich Engels din a doua jumatate a sec. al- XIX-lea, din pacate, esuata dupa un experiment de aproape un secol. Sperantele  generatiilor sec. al XX-lea int-o lume a echitatii au fost definitiv spulberate, datorita atat a  unor erori  in fundamentarea unor teze teoretice, dar mai ales a unor „contributii” apartinand unor lideri ai miscarii socialiste, ce au transformat  „marxismul” intr-o ideologie extremista a carei finalitate s-a materializat in bine-cunoscutele „regimuri totalitare comuniste”.

Astazi ne intrebam daca  „Stiintele” mai  au sau nu  in preocuparea lor studierea si identificarea cailor cele mai  adecvate, mai eficiente (mai scurte) in edificarea acelui viitor magnific al omenirii? Da, stiinta n-a incetat nici-odata sa scruteze viitorul dar, din pacate, eforturile in aceasta privinta s-au desfasurat si inca se mai desfasoara izolat, pe diverse domenii: biologic, economic, sociologic, politic, psihic, moral si spiritual. In acest sens, trebuie sa recunoastem ca nu s-a ajuns la o convingere a necesitatii unor actiuni coordonate, dupa o strategie convergenta,  cea-ce constituie inca un obstacol in calea fluidizarii proceselor edificarii viitorului omenirii. Evident, si aceasta carenta tine de nivelul constiintei umane care, odata cu maximizarea acesteia, fara indoiala si stiintele vor actiona in mod unitar  in folosul acelorasi  obiective ale viitorului.

Problema fundamentala a zilelor noastre este aceea de a sti cat mai multe despre  „cum va arata sau cum dorim sa arate omenirea la capatul acestui drum istoric de milioane de ani, adica acea societate apartinand noului tip uman-Homo Globalis Pacificus”? Gandind astfel nu gresim cu nimic. Insusi Dumnezeu,  potrivit bibliei, cand  a facut lumea in sase zile, a avut imaginea acesteia in capul Sau si apoi a poruncit si totul s-a facut dupa cum le-a gandit. Tot astfel si omul, de cand exista pe Pamant, in orice creatie a sa mai intai o creaza in capul sau (o proiecteaza) si apoi o lanseaza in practica. De la aceasta regula nu exista nici-o exceptie. Prin urmare, a ne imagina cum vrem sa arate sau cum va arata viitorul nu reprezinta nici-decum un capriciu sau o anormalitate umana ci, dimpotriva, o cerinta legica, indispensabila lumii rationale.

In paginile urmatoare, in limitele cunostintelor si a imaginatiei umane la care s-a ajuns, vom incerca zugravirea, in linii evident generale, a „portretului” pe care obisnuit il numim deja „Homo Globalis Pacificus”.

Portretul  fiziologic si intelectual al omului acelei viitoare  ere va intruni cu siguranta cateva insusiri de performanta. Mai intai vom avea in fata noastra o fiinta umana inzestrata cu toate simturile cunoscute noua, ajunse  la un  nivel al perfectiunii absolute, dublate de receptori bio-energetici ce ii vor permite sa fie in contact permanent cu energiile universale, respectiv cu „inteligenta universala”. Infatisarea  fizica a acestora, desi  fara relevanta pentru cea-ce si-a propus tema de fata, pot fi avansate cateva caracteristici, evident, probabile. Omul acelei ere va fi armonios proportionat: inaltimea in jur de 2 metri, culoarea pielii predominant cafeole catifelata, avand, in stadiul maximei sale dezvoltari o dubla existenta-fizica si non-fizica. Sub aceasta ultima identitate (spirituala) omul va avea libertatea deplasarilor in orice alte locatii din Univers, aidoma gandurilor noastre de azi, nelimitate in timp si in spatiu. Marimea spatiului de miscare in cosmos va depinde, asemenea tuturor  navigatorilor,  doar de bagajul de cunostinte in domeniu. Desigur, nici in acele vremuri lumea nu va fi scutita de unele anomalii patologice, dar stiinta va face posibila monitorizarea dezvoltarii uterine a fatului si, in situatia unor cazuri  anormale, va putea  recomanda intreruperea acelor sarcini. In acest fel, nu vor mai exista handicapati  fizic sau mintal. Pe de alta parte, presupunind aparitia ulterioara a unor anomalii organice, functionale in viata oamenilor, stiinta va fi aceea care prin tehnica transplanturilor de organe si a clonarilor  va asigura o evolutie fizica si intelectuala armonioasa a omului. Modificari substantiale se vor produce si in modalitatea de hranire a corpului fizic uman. Cu certitudine alimentele din carnea animalelor sacrificate vor fi abandonate,

considerate ca o crima la adresa unor specii de vietuitoare, e drept inferioare omului, dar avand aceleasi drepturi la existenta pe Pamant. Alimentele de baza ale omului, in principal, vor consta din produse animale: lapte, miere, oua, etc. si toate genurile de vegetale si fructe, bogate in substante nutritive si energizante. De fapt, hranirea corpului fizic uman va ocupa un loc secundar in viata oamenilor. Principala preocupre o va constitui dezvoltarea corpului energetic astral, cel conectat la energiile universale, care-l inaripeaza pe om, dandu-i libertatea miscarii in spatiul universului nemarginit.

Schimbari diametral opuse  vor avea loc in ceace priveste raporturile dintre femeie si barbat, locul central fiindu-i rezervat femeii. Motivele sunt lesne de inteles: disparitia muncii fizice, si in conditiile unui nivel egal al inteligentei dintre sexe, femeia  va fi aceea care va indeplini  cel mai important rol in societate:  procreerea altor vieti, precum si cresterea si educarea in primii ani a celor ce ne vor urma. Deci, dupa mai multe milenii de „patriarhat” ne vom afla intr-un „nou matriarhat”, de data aceasta in temeiul unor cauze de natura obiectiv materiala cat si de natura ancestral-universala. Trasaturile ancestral-material-biologice ale femeii vor face ca aceasta sa exercite pe Terra principalul rol in educatie si sanatate, barbatii fiind disponibili pentru productia materiala si culturala terestra precum si pentru investigarea si explorarea Universului necunoscut.

Privind teoria „reincarnarii spiritelor umane pana la un stadiu de perfectiune”, teorie confirmata de multi oameni de stiinta, demonstreaza ca omul fizic nu reprezinta decat o imagine secundara, necesara doar in vremurile imature ale omenirii. Ajunsi insa  la stadiul  sus amintit identitatea sa ancestrala devine principala  forma de manifestare a acestuia. Si atunci putem enunta cateva concluzii extrem de socante: Mai intai ca identitatea omului nu este aceia a corpului fizic, a celui ce, dupa deces, il pastram in fotografiile de familie. El este un spirit, invizibil, aidoma lui Dumnezeu pe care nimeni nu l-a vazut, si care vremelnic  s-a intruchipat in acel corp fizic din fotografiile ramase noua. In realitate acel spirit a emigrat imediat sau mai tarziu in alt corp fizic, barbat sau femeie, pentru o alta viata fizica, cu o alta infatisare decat cele precedente. Prin urmare nu putem spune despre „spiritul lui X.Y,Z”, ci doar ca X,Y,Z au fost gazda vremelnica a  unui spirit al carui nume nu ne este cunocut, dar caruia putem sa-i dam un nume sau numar, potrivit cu virtutile manifestate in corpul fizic actual.  Prin urmare, asa cum se mentioneaza si  intr-un capitol anterior- Omul, rezultat al evolutiei firesti devine „Echivalentul Divinului, atotstiutor si atotputernic”  cu inalte capacitati, toate aflate sub controlul unei desavarsite ratiuni si constiinte.

Portretul social economic al omului viitorului, evident va fi cu totul diferit de epocile precedente. Dupa cum stim,  dintr-un capitol anterior, in stadiile de dezvoltare post-moderne, nu” lupta de clasa”este motorul dezvoltarii social- umane ci ”interesele” oamenilor, interese determinate strict de doi factori: primul constand  in nevoile bio- fiziologice materiale si  intelectuale de optima confortabilitate pentru toti membrii societatii si cel de al 2-lea constand din  satisfacerea cerintelor nelimitate  a constiintei umane, ce tinde firesc spre un stadiu al desavarsirii. Iata doua legitati ale dezvoltari societatii viitoare ce vor inlocuii pentru todeauna relatiile conflictuale dintre oameni, facand imposibile crizele de toate genurile: economice, sociale, politice, culturale, etc.I n aceste conditii, se intelege ca „propietatea” nu va mai juca rolul de diferentiere  a societatii in clase sociale avute, exploatatoare si sarace, exploatate. Societatea viitoare prin mecanismele ei menageriale perfectionate, si a inltei constiinte  va asigura fiecarui individ, fiecarei familii optimul necesar in  ceace priveste  dreptul de proprietate si altor  cerinte  de natura materiala si culturala. La acel stadiu de constiinta si dezvoltare,  societatea va fi cu totul eliberata de viciile trecutului: al tentatiei inavutirii, avarismului, dominatiei material financiare a celorlalti semeni, etc. Pentru trebuintele material-culturale personale si de familie, probabil va fi utilizat „cardul” in toate imprejurarile, un card imprimat in fotografia vie sau ampretele digitale ale fiecarui individ. Prin urmare,e ste de presupus ca banii numerar vor dispare, ramanand doar ca baza de calcul al consumurilor efectuate prin intermediul cardurilor. Este de inteles ca nivelul consumurilor va fi limitat la ”optimul necesar”, determinat prin ceace am putea numi autocontrolul constiintei umane. De asemenea, se poate prevedea existenta a trei tipuri de proprietate: ”familiar-particulara” optim proportionata cu cerintele unei maxime confortabilitati  a  acestora; ”colectiv zonala” apartinand agentiilor(companiilor), consacrate activitatilor specifice local-zonale si ”social-globale” apartinand companiilor de interes strategic general, structurate piramidal in diviziuni si sub diviziuni regionale si continentale. In cadrul acestei ultime forme de proprietati isi vor gasi rezolvarea probleme de interes general: contracararea dezastrelor naturale, conducerea  transporturilor si comunicatiilor globale si cosmice, coordonarea activitatilor de producere si exploatare a  surselor energetice globale traditionale si neconventionale,  protectia planetei si a mediului interplanetar inpotriva factorilor poluanti, etc, etc. De fapt, ”propietatea”, sub forma cunoscuta noua din vremurile dominate de ”lupta pentru inavutire”, nu va mai fi aceeasi. In societatea viitorului la care ne referim, disparand cu totul clasele sociale, diferentiate dupa avutie in exploatatori si exploatati, singurele diferentieri raman  cele de natura ocupationala si ale caror interese nu  sunt in opozitie ci, dimpotriva, de complementaritate, indispensabile intr-un sistem social-uman armonios. Membrii acelei societati, cu certitudine, vor fi cu totii producatori de bunuri, deosebirea  dintre acestia  fiind doar domeniile de creatie, egale  ca valoare de intrebuintare umana: materiala, intelectual-culturala si spiritual- morala.

Accesul omului la aceste bunuri, sigur va fi  delimitat de un  principiu, necunoscut pana acum, acela al  ”optimului confortabil”, potrivit caruia fiecare va putea beneficia de valorile sus- amintite pana la saturatie, dar niciodata depasind  „optimul” nevoilor materiale, intelectuale si spirituale. Odata cu aceasta, intregul sistem juridic din zilele noastre va suferi schimbari radicale in sensul diminuarii rolului avut, urmare fireasca a faptului ca din moment ce oamenii au incetat sa  se mai confrunte pe averi sau alte bunri material culturale, justitia isi pierde rolul sau de impaciuitor. Toate micile litigii ce vor putea sa mai apara vor fi sigur rezolvate pe cale amiabila la nivelul comunitatilor social umane. Astfel ca abuzul de pe vremuri, excesele in domeniul posesiunii de orice natura vor deveni in viitor o amintire sau,  peste mii de ani, chiar obiect de cercetare arhiologica . Viitoarea societare, din punct de vedere fizic-material se va manifesta sub trei principale sfere de activitate: a) sfera productiei, b)sfera acumularii si conservarii rezervelor necesare situatiilor extreme si c) sfera distributiei, respectiv a consumului societatii.

a)Sfera productiei va inceta a mai fi doar conditia indispensabila a existentei umane. Ea va deveni, mai ales domeniul in care membrii societatii umane isi pot vedea indeplinite  inclinatiile, pasiunile si dorintele lor pentru un gen de activitate-fizica sau intelectuala.

In acest sens, fireste, „obsesia” celui ce si-a dorit o indeletnicire  aparent favorabila doar lui, in fond, la nivelul societatii, devine bun al intregii  umanitati. De alta parte retributia de pana acum, considerata echivalentul muncii depuse de indivizi in folosul societatii, nu va mai fi contabilizat si evoluat decat la nivelul societatii.Dubla identitate umana, fizic-materiala, cunoscuta din filele istoriei multimilenare a omenirii  si spiritual universala, mai putin cunoscuta dar avand principalul  rol, vor constitui, probabil, cea mai importanta tema de studiu a stiintei universale in tentativa acesteia de a descifra  enigmele aparitiei  si destinelor omului pe pamant. Aceia va constitui, probabil,  istoria cea mai completa si autentica privind omenirea si menirea sa istorica pe Pamant si in Univers.

Profilul politic-managerial al omului din viitor. In primul rand, trebuie precizat ca, intrucat clasele sau categoriile sociale cu interese deosebite vor dispare, vor dispare si partidele politice ce pretindeau a le apara interesele. De alta parte, stim ca ”politica” este aceea care in virtutea unor alegeri  democratice asigurau conducerea statelor, a natiunilor pe anumite perioade. Procesul globalizarii a facut sa dispara diferentele dintre natiuni si, respectiv, si guvernele acestora. De alta parte, asa cum se arata mai sus, vor dispare diferentele sociale si odata cu acestea si partidele ce pretindeau ca apara interesele acestora. In aceasta situatie, ne intrebam ce rol va mai avea politica? Nici-unul!

Politica va dispare asemenea notiunii „Luptei de clasa”, care nu putea dainui decat intr-un timp istoric limitat. Locul ei va fi luat, sigur, de un sistem ”managerial ”bazat pe performanta  profesionala, ,\ceace va elibera societatea de amatorism, diletantism si incompetente in materie de management. De fapt „administratia” viitoarei societati va depasi granitele Terrei. Din punct de vedere socio-uman ea se va extinde asupra spatiului universal si in acest caz, evident, cei chemati a conduce lumea nu vor putea fi decat oameni de stiinta de talia lui Aristotel,  Platon, Confucius  Newton, A.Einstein, sau a unor mari initiati precum au fost,Isus Cristos, Mahomed, Budha si altii.

De fapt, dintodeauna, marile imperii ale Terrei, inca din antichitate  se foloseau de de un grup de batrani intelepti, la care apelau, ori de cate ori aveau de luat decizii deosebite. Deci  viitorul nu se va lipsi de o experienta milenara atat de valoroasa, desi astazi, pe alocuri…

Portretul psihic al omului de viitor, va fi deasemenea  cu totul diferit de cel prezent. In primul rand momentul mortii nu va mai fi considerat o tragedie ci ca pe un stadiu obiectiv necesara a pasirii spiritului celui decedat pe o treapta superioara in calea lui spre desavarsire, incorporandu-se ulterior intr-o  alta identitate umana, repetand aceste reincorporari, pana la perfectiune. De altfel, asa cum se mentiona mai inainte, in conceptia umanitatii, importat va fi nu corpul fizic, cel harazit mortii si descompunerii in elementele pamantesti, ci corpul ancestral-spiritual, cel ce asigura continuitatea nelimitata a spiritului uman. Odata cu constientizarea acestui adevar, teama omului de moartea fizica va dispare, privind-o aidoma somnului pentru o noapte, dupa care urmeaza o alta zi (sau viata) a existentei sale in Univers.    Atasat acestei psihologii se  afla, fireste, profilul moral al omului acelui viitor. Este sigur ca acel ”homo globalis pacificus” va fi total strain acelor mari vicii care au insotit omenirea dealungul istoriei, precum: sentimentul inavutirii, lacomiei, necinstei, orgoliului,i nfatuarii, violentei, etc., motive care produceau si pe atunci, pentu cei mai sensibili oameni, unele remuscari si regrete. Evident toate acestea nu erau decat  manifestari  ale constiintei umane, care aveau sa devina predominante ulterior, in lumea viitorului la care ne referim.

Punand punct descrierii viitoarei societati umane, fireste, intr-o prezentare extrem de generala, ma simt indatorat cu o marturisire, potrivit careia chiar daca cele consemnate la acest capitol au doar valoare de probabilitate, ele, fie ca se vor confirma sau nu in itregime, „Societatea” amintita, va fi cu certitudine inevitabila.

Cu ingaduinta cititorului, din startul acestui capitol  intervin  cu cateva explicatii de natura a pune in evidenta logica si  coerenta de ansamblu a prezentei lucrari.Mai intai vom remarca legatura  organica  dintre cap. I (redescoperirea destinului umanitatii), si acest capitol, care evidentiaza rolul decisiv al constiintei in „ edificarea” destinului omenirii. Cu alte cuvinte omenirea,  in drumul  spre desavarsirea destinului sau  terrestru (respectiv-Universal), obiectiv parcurge doua faze marcate de tot atatea momente cardinale.  Primul a fost cel descris la capitolul de  inceput, momentul istoric cand omenirea trezita parca dintr-un somn adanc,  devine constienta  de propia-i existenta; o alcatuire din fiinte, altfel decat cele din jur, fiinte  superioare celorlalte, care  le dadea dreptul la o pozitie avantajata pe pamant si doar atat.

Constiinta  oamenilor, in acele vremuri de inceput, se limita la simpla  existenta  ca specie si  care nu avea alt  tel  decat asigurarea  supravietuirii in confruntarea cu natura si celelalte specii. Putini oameni ai  acelor timpuri gandeau la  necesitatea  transformarii  lumii  intr-una  conforma cu destinul ei. Cei care, totusi,  s-au ridicat la acest nivel de constiinta se aflau  printre geniile gandirii umane, marii initiati ai lumii esoterice, slujbasi  consacrati ai unor biserici si de ce nu si alti numerosi laici de o inalta moralitate, care si-au  consacrat  viata  recastigarii omului pentru propria-i cauza.

Al doilea moment crucial in recuperarea omului pentru cauza propiului sau destin este acela cand „constiinta” se va manifesta la nivelul  intregii societati sau a unei mari majoritati, gata nu numai sa creada intr-un  final al omului non-viciat dar sa se implice direct si activ in edificarea acestuia. Cum si in ce conditii se vor produce  toate aceste lucruri,  este insasi tema capitolului de fata.

Cuvantul ”constiinta” este de origine latina, alcatuit din doua parti: „cum”= cu  si ”scientia”= stiinta, in traducerea limbii romane  insemnand simplu „cu stiinta”.

Intr-o formulare sintetizata  a  dictionarului  filozofic ni se spune ca, ”constiinta  reprezinta  forma cea mai inalta de reflectare psihica a realitatii, proprie numai oamenilor, produs al activitatii creierului uman, sub actiunea conditiilor sociale”. Fireste ca din aceasta formulare, generala si mult prea abstracta, nu vom intelege esenta „constiintei”  in complexitatea ei. Exista insa o vasta  literatura  consacrata acestui concept care ne faciliteaza cunoasterea  multi-dimensionala a cea-ce numim constiinta.

Prin urmare vom apela si noi la opiniile unora din cei mai titrati cercetatori in domeniu.

Savantul francez Henri Ey, de pilda, in monumentala sa lucrare „Constiinta”*, ajunge la o surprinzatoare concluzie, spunandu-ne ca omul nu are o „constiinta”, ci este constient. El este structural constient. Constiinta, spune Ey, este in primul rand un ”mediu”, ea nu este o locatie, ci o miscare, un dinamism care evidentiaza obiectivitatea lumii in reprezentarea omului.

In al doilea rand, continua  autorul, constiinta se defineste prin subiectul care o manifesta, si anume ca posibilitate a acestuia de a se constitui prin sine ca obiect pentru sine si pentru altul. In imaginea publica, ea, constiinta,  ni  se infatiseaza ca”model al lumii”.

In al treilea rand, constiinta nefiind de natura spatiala ci temporala, ofera omului posibilitatea unei perfectionari neintrerupte.  De aici, concluzioneaza Henri Ey, incepe un inalt determinism  al constiintei; ea  „impinge” Eul sa-si depaseasca conditia, atingand stadiul ”constiintei de sine”, cea mai inalta forma de manifestare la nivelul individual a fenomenului global al constiintei.

In sfarsit, conchide savantul francez, ”In esenta, a fi constient inseamna a te raporta intodeauna la „un model al lumii”, spre care,  in mod natural,  aspira toti oamenii, rezultand astfel acea dinamica  a societatii  spre perfectiune”.

Alti ilustri cercetatori ai acestei teme  ne dezvaluie o larga diversitate a constiintei umane. In afara constiintei individuale, exista o constiinta sociala, aceia care se formeaza si se dezvolta in decursul istoriei societatii, reprezentand reflectarea existentei sociale a oamenilor. Constiinta sociala, la randul sau,  ni se infatiseaza sub mai multe forme: constiinta de grup (profesional, etnic, religios etc.), constiinta economica, constiinta politica, constiinta civica, constiinta morala si altele, cuprinzand dupa cum se poate observa,  toate laturile vietii materiale si spirituale ale umanitatii. Pentru evitarea oricaror confuzii,  in cartea de fata,  va fi folosit exclusiv termenul de „constiinta”, cu sensul sau general, de suprema responsabilitate a omului,  fata de propiul sau destin si al societatii careia ii apartine.

Toate aceste sublinieri , sper a ne da o imagine, fie ea  si incompleta, asupra rolului  determinant al constiintei umanitatii in edificarea a cea-ce am numit „Era Homo Globalis Pacificus”.

Si pentru ca e de asteptat o avalanse de critici, acuzand lucrarea de derapaj in idealism , voi reaminti tuturora binecunoscuta fraza, din opera lui K.Marx, confirmata de istorie, care spunea; „Indata ce o idee a cuprins masele,  ea devine o adevarata forta materiala”! No-comment!

Firesc, ne punem  intrebarea daca procesul    constientizarii rolului constintei in transformarea  calitativa al omului este de data recenta sau de mai multa vreme in urma? Iata o intrebare care imi ofera  prilejul dar si datoria  de a readuce in memoria cititorului primele raze, primele manifestari, aparute  inca  din intunecatul Ev-Mediu , vizand „constientizarea  constiintei”. Ele s-au constituit la inceput in doua mari miscari consacrate  trezirii  constiintei oamenilor,  cunoscute  in istorie sub  denumirea de  umanism si iluminism. 

Umanismul a aparut ca o miscare culturala si de orientare a gandirii din epoca „Renasterii” (sec.XIV-XV). Inspirat de prefacerile sociale ce anuntau aparitia burgheziei, umanismul a reprezentat o reactie fata de mistica dezumanizanta a inchizitiei  si a teologiei din Evul-Mediu, care proslaveau  atotputernicia divinitatii  in timp ce  se proclama   nimicnicia omului pentru intreaga sa existenta pamanteana.

Umanismul a insemnat o puternica rezistenta in fata  fortelor intunecate ale Evului Mediu, in apararea ”omului”, promovand o conceptie noua, laica,  in centrul careia  se afla omul, ideea dezvoltarii personalitatii umane, a legitimitatii fericirii terestre.

Aria de raspandire a miscarii umaniste  o gasim mai ales in Europa, incepand cu Italia (Petrarca, Boccaccio, Leonardo, Campanella si altii) apoi in Franta (Rabelais, Montaigne), Spania (Cervantes), Anglia ( F.Bacon, Shakespeare), Germania, Ungaria, Polonia, Cehia  etc. In Tarile Romane umanismul a fost reprezentat de N.Olahus (Transilvania), Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin  Cantacuzino, Dimitrie  Cantemir (Moldova si Tara Romaneasca).

Termenul de „umanism” a fost adoptat de istoriografie dupa anii 1800, desemnand totalitatea conceptiilor care de-a lungul istoriei  recunosc demnitatea, valoarea si posibilitatile nelimitate de desavarsire ale fiintei umane. In  acest sens, I. Kant a sintetizat totul int-o maxima: ”Priveste pe om  intodeauna ca un scop si niciodata ca un simplu mijloc”.

La scurta vreme dupa umanism, istoria a inregistrat  aparitia unei alte noi  miscari etic-culturale  consacrate omului –„Iluminismul”.

Aceasta miscare, apartinand gandirii rationaliste din   sec.XVII-XIX,  si-a asumat  rolul  de a vindeca societatea de viciile sufocante ale acelor vremuri,  pe calea raspandirii cunostintelor stiintifice, a culturii (luminii), acordand „constiintei” rolul hotarator in toata acea nobila opera de insanatosire a umanitatii.

Fireste, si atunci si mai tarziu,  spirite inapoiate  au criticat aceste  miscari  ca fiind utopii, lipsite de sansele  reusitei. Dar realitatea istorica a dezmintit categoric  acele  aprecieri, ideile umaniste si ale  iluminismului stand la baza tuturor revolutiilor „burghezo-democratice” ce au urmat, si care au asigurat iesirea   omenirii  din intunecatul Ev- Mediu.      Operele  acelor straluciti exponenti ai iluminismului: Voltaire, Montesquieu ,Rousseau, La Mettrie, Helvetius (din Franta) sau Lessing, Schiller, Goethe  (din Germania) si multi alti iluministi romani, rusi ,polonezi, cehi,  din America  de Nord, America Latina si  alte zone geografice,  constitue una din cele mai  valoroase mosteniri  culturale ale umanitatii, un adevarat tezaur al moralitatii, un veritabil manifest  in favoarea a  cea-ce numim „constiinta” umana.

Fireste, veti spune ca acele timpuri  de glorie ale umanismului si iluminismului au apus de multa vreme, odata cu eroii initiatori ai acelor miscari. Da, fizic se poate crede si asa. Dar acele idei n-au disparut. Dimpotriva, ele au cucerit, fara exagerare,  o intreaga lume; acele idei au stat la baza revolutiilor din sec.XIX, al victoriilor umanitatii asupra fascismului si comunismului din sec.XX, la baza edificarii unor regimuri democratice mai apropiate de ceace numim ”democratii  autentice”, realitati indubitabile.

Dar, faptul cel mai important pentru prezentul si perspectivele acestui nou mileniu  este acela al aparitiei   unor noi miscari socio-cultural-educationale,  al caror scop este  edificarea mult visatei societati armonioase, fara conflicte si varsari de sange, in care omul, aflat sub puterea unei constiinte desavarsite, se manifesta in toata plenitudinea virtutilor umane.

Asa cum oamenii se nasc cu dorinta „de mai bine”, care ii  insotesc toata viata, tot astfel  ei  se nasc cu simtul unei  atractii spre o neincetata  perfectiune. Numai ca, putini oameni sunt aceia care ating performanta de a deveni celebri, cu mult deasupra  contemporanilor lor. Si,  desi operele  acestora au  constituit singurele raze de lumina, intr-o lume a umbrelor, am ales sa prezint cititorului nu celebritati  izolate ci  adevarate miscari de masa, din acele ample curente socio- culturale, consacrate  constientizarii  omului asupra destinului sau   istoric.

Una dintre acestea este si „Asociatia Armoniei Globale”(GHA), organizatie non-guvernamentala, infiintata in 2005, insumand deja peste un milion de participanti din 80 de tari. Membrii acestei miscari sunt in cea mai mare parte din lumea academica; cadre universitare, sociologi,  filozofi, politicieni, oameni de stat, scriitori, poeti, artisti, etc, care au decis sa-si consacre intrgul timp liber  edificarii unei civilizatii globale armonioase, asa cum rezulta insasi din denumirea  organizatiei.

Din „Declaratia Universala” a organizatiei aflam ca principiile in baza  carora isi  desfasoara  activitatea cei inregimentati acestei miscari, pornesc exclusiv de la conceptul „Armoniei”, privita sub toate ipostazele ei:

a)Armonia-lege si ordine universala (divina, naturala, sociala si individuala), care se manifesta in echilibrul dinamic general al diversitatii din natura si societate.

b)Armonia-ca armonie a culturii si ca o cultura a armoniei, care devine constienta doar intr-o civilizatie armonioasa.

c)Armonia- conditie obiectiv-necesara a dezvoltarii echilibrate  din natura si societate.

d)Armonia-in conditiile societatii  contemporane, nu poate fi creata si dezvoltata decat  cu buna stiinta, pe baza intelegerii stiintifice a armoniei globale si a legilor ei.

e) Armonia-rezultat inevitabil al globalizarii si al rezolvarii constiente ale marilor probleme globale: crizele surselor energetice, poluarii, cresterii temperaturii globale, combaterii saraciei,etc.

Armonia, ni se spune, este valoarea care uneste toate natiunile lumii si se recunoaste in toate culturile si religiile.O civilizatie armonioasa  constitue alternativa pozitiva atat la capitalism cat si la socialism, excluzad doar patologiile lor sociale, dar pastrandu-le reusitele ce le-au fost de folos oamenilor.

Este de apreciat caracterul deschis al acestei miscari,  a unei atitudini lipsite de orice prejudecati in a prelua tot ce a fost si este benefic oamenilor, chiar si de la  regimuri politice sau ideologii esuate. Aceasta atitudine constructiva reprezinta ea insasi o dovada a loialitatii organizatiei fata de ceace intelegem prin „armonie”. Nu poti construi o societate armonioasa intemeiata pe ura si invrajbirea oamenilor, ci doar printr-o atitudine obiectiva, intelegatoare, punand accentul nu  pe ceace dezbina  ci pe ceace uneste  oamenii.

Mişcarea New Age (Noua Era) este un alt curent modern si umanist ce susţine o viziune comuna a unei noi ere a iluminării, a cunoaşterii si a armoniei. Aceasta mişcare se întemeiază pe MONISM (TOTUL ESTE UNA) si pe PANTEISM (TOTUL ESTE DUMNEZEU). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie sa devii oficial membrul unui grup sau sa mărturiseşti crezuri riguroase. Mişcarea este extrem de diversificata. Din acest motiv, nu poate fi categorisita ca cultic-ritualista, ca si bisericile clasice, si nici nu se poate defini ca secta. Nimeni nu poate vorbi in numele întregii comunităţi. In timpul anilor 50 si până la mijlocul anilor 60, mişcarea era asemenea unui aisberg gigantic, cu peste 90% din masa lui aflata încă sub apa. încetul cu încetul, acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţa, in tendinţa perfect justificabila de căutare si de găsire a unor răspunsuri la întrebări vechi, neelucidate de restul organizatiilor anacronicizate. Intre factorii care au facilitat aparitia acestei miscari au fost: 

Transcedentalismul unul dintre primii si cei mai importanţi factori ai secolului 19. Exponentul cel mai însemnat al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882). Emerson si transcedentalistii au fost cei ce au pus bazele apariţiei si formarii mişcării New Age. “Intuiţia, spun acestia, este mai presus decât simţurile, in descoperirea adevărului, iar Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia sa. Scopul religiei este o unire conştienta a umanităţii cu Dumnezeu”.

Teozofia este un al doilea factor, la  care si-a adus o majora contribuţie Societatea Teozofica fondata de Helena P. BIavatsky in anul 1875. Termenul Teozofie înseamnă “înţelepciune divina”. Următoarele idei ale New Age-ului au fost susţinute teozofic, spunandu-ne, de pilda, ca maeştrii iluminaţi ghidează evoluţia spirituala a omenirii. Aceştia sunt persoane care in trecut si-au încheiat evoluţiile lor pământeşti prin reincarnări repetate, iar acum îşi continua evoluţia pe un plan superior al existentei lor (printre aceştia se numxăra Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed si alţii). Antropozofia este o ramura a Teozofiei, ea a fost infiintata in anul 1912 de către Rudolf Steiner. Termenul Antropozofie înseamnă “înţelepciunea omului” si a fost propus pentru a reaminti oamenilor ca poseda întregul adevăr si întreaga înţelepciune universala in sinea lor. R.Steiner a susţinut ca acest adevăr lăuntric se poate descoperi folosind ştiinţe aparte, care il pot face pe om sa cunoască o percepţie hipersensibila fata de lumile spirituale, imperceptibile organelor de simt omeneşti sau aparatelor moderne.

Scoala Arcana o alta ramura a Teozofiei, a fost fondata in anul 1923 de către Alice si Poster Bailey. Multe din doctrinele acestei scoli de gândire sunt similare celor ale Teozofiei, incluzându-le si pe cele privitoare la Maeştrii iluminaţi. Alice Bailey a fost purtătoarea de cuvânt a unui Maestru cu numele de “Tibetanul”. In acest rol, ea a scris 19 cârti dictate de către acest Maestru.

Mişcarea Eu Sunt este tot o ramura a Teozofiei, a fost fondata prin anii 30 ai secolului 20 de către Guy si Edna Ballard. Scopul revelaţiilor primite de ei este de a pregăti omenirea in vederea venirii Epocii lui Acvarius si a răspândirii la scara planetara a Conştiinţei lui Cristos.

Spiritismul, se poate defini ca fiind practica de încercare a stabilirii comunicării cu spirite umane plecate din aceasta viata, sau cu spirite inteligente imateriale (niciodată incarnate pe pământ), prin intermediul unui medium omenesc, cu scopul de a obţine informaţii despre alte sfere de existenta imateriale.

Am tinut sa mentionez toti acesti factori  pentru a observa ca miscarea, desi intemeiata pe conceptii teozofice, ajunge la concluzii si invataminte de ordin practic in orientarea educatiei si a moralitatii umane, dupa cum se va vedea in continuare.

In acest scop  voi mentiona mai intai cateva din principalele trasaturi ale miscarii New Age.

Sincretismul religios  Mişcarea New Age este sincretista, adică combina si sintetizează învăţaturi si principii religioase valoroase si plauzibile. Culege din învăţaturile tuturor religiilor lumii ceea ce e bun, adevărat si valoros, si le redefineste sub forma unei noi concepţii despre lume si viata: “Noi onoram adevărul si frumuseţea tuturor religiilor lumii si credem ca fiecare din ele conţine o parte din Dumnezeu, un sâmbure al adevărului care sa ne unească pe toţi”. New Age nu oferă un devotament exclusiv unei forte supranaturale invizibile si inaccesibile, unui învăţător sau unei învăţaturi anume. Dimpotrivă, ei  cred ca tot cea ce este , este DUMNEZEU,  revelat pe sine (printre alţii) in Isus, dar si in mulţi alţi maeştrii înălţaţi, cum ar fi Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Mohammed etc. Prin urmare, Biblia nu poate ridica  nici o pretenţie de a fi singura revelaţie a lui Dumnezeu făcuta omenirii, ci numai una din multele sale revelaţii.

Daca  totul este una (MONISM) si totul este Dumnezeu (PANTEISM), atunci si noi oamenii, precum si toate creaţiile  materiale ale giganticului Univers, sunt in ultima instanţa părţi intrinsece ale lui Dumnezeu, sunt Dumnezeu. Odată ce noi incepem sa pricepem ca toţi suntem Dumnezeu, ca toţi avem atributele sale, intreg scopul vieţii devine redescoperirea măreţiei divine din noi, a iubirii, a înţelepciunii, a înţelegerii si a inteligentei perfecte.

Transformarea, privita sub dubla sa ipostaza: transformarea personala si transformarea planetara.

Transformarea personala reprezintă corespondentul naşterii din nou din creştinism, bazându-se pe recunoaşterea personala a contopirii cu Dumnezeirea, cu umanitatea, cu universul. Aceasta recunoaştere este descrisa ca iluminare, armonizare, acordare, realizarea sinelui, realizarea lui Dumnezeu sau actualizarea de sine. Este absolut nevoie de o asemenea iluminare, deoarece noi oamenii, am acceptat falsul (sau am cedat iluziei), limitarii omenesti si marginirii omului. Pentru ca am uitat, in mod nejustificat adevarata noastra identitate divina. Doar printr-o transformare a constiintei noastre putem scapa de acea minciuna si putem redescoperi adevaratul  nostru potential  divin.  

Transfomarea planetara se spera a se realiza prin atingerea unei mase critice suficiente de oameni, ce au fost ei insisi personal transformaţi, si care isi asuma răspunderea socio-politica pentru întreaga umanitate.

Fara  pretentia de a fi prezentat totul despre New Age, in incheiere  voi mentiona doua fundamentale influente ale acestei miscari asupra societatii.  

Prima consta in accentul pe starile modificate ale coonstiintei, obtinute prin meditatie, relaxare si biofeedback, cu acordarea unei depline autonomii  omului, eliberat de conformismul si oricare alte contrangeri daunatoare.

Cea de a doua influenta  vizeaza „educatia transpersonala” al carei rezultat ar fi constientizarea oamenilor asupra divinitatii lor launtrice, si a necesitatii de a actiona in conformitate cu aceasta.

New Age ii invata pe oameni trei crezuri cardinale: „Tu esti propriul tau  Dumnezeu”, „Tu iti creezi propia ta realitate”, „Tu ai un potential nelimitat”. Toate acestea in opinia mea demonstraza o fireasca mobilitate in gandire, un raspuns adecvat  rezolvarii  actualelor probleme ale omenirii, ce nu pot sa fie ignorate, de vrem  a ne inscrie pe orbita  edificarii destinului omenirii.

Am lasat la urma mentionarea „Francmasoneriei”, ca o miscare atipica, deosebita de celelalte curente dar care, in fond, urmareste acelasi scopuri „binele umanitatii”, ”perfectiunea omului” in perspectiva infaptuirii destinului pentru care se afla pe pamant.

Fracmasoneria este o societate organizata, o Fraternitate, ale carei origini se afla adinc inradacinate  in istoria umanitatii. Simbolistica si ritualul acesteia, invaluite intr-un adanc mister au dat prilejul a numeroase suspiciuni si speculatii la adresa ei. In realitate, insa,  Fracmasoneria este o miscare de tip umanist. Accentul activitatii fracmasoneriei cade pe cultivarea virtutilor morale, estetice, pe crearea unor caractere umane bazate  pe principiul Adevarului. Adevarul si Omul  moral, constient de menirea sa pe Pamant au fost si sunt si astazi telurile pentru care  lupta Masoneria.

Din istoria veacurilor trecute se recunosc meritele masoneriei in solutionarea unor probleme cruciale ale umanitatii , ca de exemplu:

-Declaratia de  independenta a U.S.A.(1776)

-Charta Drepturilor  Omului

-Revolutiile din Franta (1789),din Europa sec19-lesi din Rusia (1905 si 1917)

-Unificarea Italiei,din sec.XIX-lea

-Intemeierea Ligii Natiunlor (interbelica)

-Infintarea Organizatiei Natiunilor Unite ONU (Dupa Cel de al 2-lea Razboi Mondial)

-Crearea statului Israel si altele.

In favoarea Poporului Roman sunt de asemenea cunoscute o serie de evenimente realizate cu concursul Fracmasoneriei, ca de exemplu:

-Unirea Principatelor Romane (1859)

-Obtinerea Independentei Romaniei (1877)

-Aducerea regelui Carol I in Romania(1886)sialtele

O definitie mai generala care pare a surprinde esentialul acestei fraternitati ne spune ca „Francmasoneria este o institutie fundamental filantropica si filozofica care urmareste cautarea adevarului, studierea moralei si practicarea solidaritatii: toate eforturile ei vizeaza implinirea materiala si morala,perfectionarea intelectuala si sociala a omenirii. Principiile ei sunt: toleranta recciproca, respectul pentru ceilalti si respectul de sine, libertatea absoluta a consiintei.

In mass-media ea este prezentata si sub ipostaze negative.  Este  cunoscut   faptul  ca, dintodeauna „Fracmasoneria”,  a constituit o organizatie din cele mai controversate. Ritualurile sale invaluite intr-un mare mister, bazate pe un sistem complex de alegorii si simboluri, organizate  departe de privirile publicului, au dat prilejul unor numeroase suspiciuni si speculatii privind caracterul acestei organizatii. Nu putem sa nu observam insa  ca  de fapt toti cei ce condamna aceasta organizatie, apartin unor orientari extremiste sau de stanga, sau de dreapta,  dominati de  prejudecati nationaliste, rasiste, antisemite si altele.

Nu-mi propun a intra acum  in polemica cu nimeni pe acesta tema . Ele reprezinta  reziduri, anacronisme  condamnate de istorie. Probabil ca si printre masoni au fost sau mai sunt si acum individualitati, care la randul lor, au convingeri extremiste, cea-ce insa nu poate schimba caracterul general umanist al   Francmasoneriei.

Departe de a considera o tratare exhaustiva a rolului acestor miscari,putem desprinde totusi cateva concluzii :

Este deajuns o  retrospectiva  asupra inceputurilor si evolutiei acestor miscari pentru a observa ca de fapt avem in fata un fenomen-fluviu, cu un debut firav, dar care cu timpul s-a transformat intr-o avalansa, o puternica forta,capabila a inprima un alt curs dezvoltarii omenirii.

Asa cum s-a vazut eforturile acestor miscari au vizat  nu atat buna stare materiala a omului, dar mai ales maximizarea constiintei acestora, fara de care ar fi imposibila implinirea destinului omenirii. Am putea spune folosind un termen militar,  ca prima batalie dupa multe veacuri de eforturi a fost castigata. Exista deja un puternic front,consituit din acele miscari (detasamente), angajate in cea mai nobila responsabilitate-crearea omului ideal ”Homo Globalis Pacificus”.

O batalie a fost castigata dar in  opinia  multor intelepti laici sau religiosi pentru a castiga” razboiul, omenirea va trebui sa mai treaca un examen: ralierea intr-un singur front a miscarilor „Pro-Homo-pacificus” cu Religiile lumii. 

Intr-adevar, dupa mai multe milenii de istorie in care s-au varsat fluvii de sange, adeseori chiar  cu concursul bisericii in razboaie si conflicte interumane, iata-ne  ajunsi intr-un stadiu in care insasi religiile, indiferent de doctrinele lor,sunt gata a –si uni eforturile intr-un front  comun  si, laolalta cu intregul sistem al organizatiilor laice, sa-si consacre eforturile  aceleiasi  cauze- recastigarea omului,  potrivit destnului  sau pe acest Pamant.  Cunoastem deja ,din paginile anterioare, contributia  celor care , de pe pozitiile  gandirii obiectiv-stiintifice, au adus-o  acestei inaltatoare opere,numita „OM”. Prin urmare era vremea ca si religiile, al caror scop declarat este „mantuirea oamenilor” sa constientizeze ca numai intr-un regim de parteneriat cu  structurile laice,stiintificesi a celor destinate educatiei oamenilor,  misiunea lor pastorala poate izbandi cu adevarat.

 „Stiinta fara religie-nota Albert Eintein-este schioapa. Religia fara stiinta este oarba”. Asa dar, suntem de-acum martori ai adevarului potrivit caruia, odata cu globalizarea s-au creat si premizele ca religiile, pastrandu-si identitatea, traditiile istorice si ritualul specific fiecareia, sa poata colabora la efortul  de”maximizare” a constiintei umane, realizand o actiune coordonata  dupa programe educative convenite   la nivelul  marilor religii si al forurilor academice mondiale. Realizarea unui astfel de sistem educational atot-cuprinzator  va constituii  o adevarata revolutie a gandirii umane, dar probabil, si ultima frontiera in redescoperirea sensului existentei omului pe Pamant. Procesul se inscrie, dupa opiniile mele,  intr-o logica inevitabila.

Asemenea tuturor fenomenelor de pe Terra, Religia ca  fenomen social-spiritual s-a supus aceleias legitati a dezvoltarii de la stadii inferioare la cele superioare.  In mileniile de inceput ale existentei omenirii, canibalismul, sacrificiile umane, conflictele inter-ginti sau triburi,  soldate mai intodeauna cu uciderea in masa a invinsilor, aveau loc de obicei la indemnul si cu binecuvantarea preotilor sau al  altor autoritati religiose din acele timpuri. Evul-Mediu este incarcat de razboaie religioase, cruciade, inchizitia-fiind una din violentele  cele mai dure.

Treptat, sub influenta miscarilor iluministe  si umaniste, mai ales dupa revolutiile burghezo democratice dun sec.XIX ,religiile au renuntat la violenta,adoptand in majoritatea lor metoda convingerii.

Logic,  pasul urmator nu poate fi altul decat renuntarea  la  relatiile de adversitate dintre  marile religii, respectiv  dintre credintele religioase,pe  deo-parte si, de alta parte, evitarea tuturor acelor polemici contestatare  dintre religiei si stiinta pe tema „de partea cui este adevarul”?, realizandu-se astfel o coabitare itru-un scop mult mai nobil-„salvarea destinului uman, concentrarea atentiei pe ceace uneste si nu pe ceace dezbina” poate deveni un principiu de maxima importanta si  actualitate pentru toate partile amintite. Altfel, omenirea va suporta,mai departe nemeritat (oare pentru cata vreme?) „blestemul” unei vieti inferioare,  sub conditia destinului harazit lui pe Pamant.

Din fericire, exista indicii clare ca fenomenul la care ne referim evolueaza intr-un sens pozitiv . Obiectiv se contureaza o apropiere, o convergenta a eforturilor stiintei si religiilor inchinate Omului. Procesul are loc, se pare , si  sub „arbitrajul”  stiintei – cea mai indreptatita, prin largul sau orizont si contributie  la proectarea si edificarea viitorului omemirii.

Arbitrajul de care am amintit, poate nu este termenul  cel mai potrivit, dar intrucat, religiile au fost nevoite in ultimele secole ,  sa-si adapteze  permanent doctrinele lor in raport   cu  noile cuceriri ale stiintei, putem  concluziona ca stiinta a fost aceea care a deschis omului caile spre viitor si nu altcineva. Religiile, daca istoria nu ne insala , o lunga perioada de timp au anatemizat  cercetarile si descoperirile stiintei. Adeseori acestea au recurs  chiar la tortura, pedeapsa  din cele mai crude ,carora lea-au cazut victma multe genii ale intelepciunii umane. Astazi, daca religiile si-au schimbat atitudinea fata de stiinta,  aceasta s-a datorat,printre altele  si  pierderii  credibilitatii  bisericilor in randul unei mari parti  a populatiei, indeosebi a intelectualitati.

Stravechiul indemn preotesc „Credeti si nu cercetati” a incetat de mai multa vreme sa impresioneze pe cineva, bigotismul fiind pe cale de disparitie, urmare a cresterii nivelului de cultura al oamemilor. Prin urmare, schimbarea de atitudine a religiilor  fata de stiinte nu are nimic miraculos, ea este o consecinta fireasca a trezirii oamenilor din ignoranta veacurilor trecute. Iar acest proces, aflat abia la inceput, in perspectiva se anunta a deveni unul din cele mai importante fronturi ale inaintarii omului spre indeplinirea destinului sau.

Pe agenda comuna a stiintei si religiei, din acest inceput de mileniu, in sensul aratat mai inainte, se afla o serie de „litigii”teoretice si practice, de a caror rezolvare depinde  mersul  mai alert sau mai incet al  omenirii spre finalizarea destinului sau pe acest Pamant.

Problema centrala  ce intra astazi in  preocuparile comune ale   stiintei si relligiei este „identificarea”  Unicului si Atotputernicului Dumnezeu din Universul nostru, de care scriu cartile de teologie,  confirmarea existentei Lui  nu numai prin efectele ce intra sub perceptia senzoriala umana,  dar si prin a cunoaste insasi „Sursa” acelor efecte, fie ele  de natura materiala sau spirituala, adica a „Creatorului”.

Biserica crestina ne spune  ca Dumnezeu  pana in vremurile  lui Moise comunica direct cu alesii sai.  De atunci El se adreseaza oamenilor prin intermediari, dar nu aratandu-Li-se, sau vorbindu-Le, ca in cazul lui Moise, ci prin metoda „inspiratiei si revelatiei” in transa, vis sau stare de veghe. Acei  alesi, intermediari intre  Dumnezeu si oameni sunt considerati marii initiati ai lumii: Isus Cristos, Mahomed, Budha si alti prooroci, sfinti, facatori de minuni etc.

Prin faptele si invataturile lor, acestia  cultiva  ideia, inca nedemonstrata  stiintific, ca in „ceruri” sau pretutindeni exista un Dumnezeu, o Forta, sau o  Inteligenta supra- naturala,  care dau un sens  a tot ce exista  „in Cer si pe Pamant”.

Vechiul concept teologic  cu  privire la un Dumnezeu singular, atotputernic,  care vegheza asupra oamenilor de undeva din inaltul cerurilor si care ii tine sub amenintarea pedepsei cu „Iadul” de nu-i va da ascultare, si-a pierdut  forta de  atractie si credibilitate a  oamenilor, locul sau fiind luat  treptat  de un nou concept, potrivit caruia Dumnezeu este probabil o ”Inteligenta” suprema a ordinii echilibrului si armoniei, o inteligenta supranaturala, imateriala,  atemporala, prezenta in tot ceace  exista in Universul nemarginit in spatiu si infinit in timp.

Si daca un asemenea Dumnezeu, imaginat pana acum de vechile scripturi nu exista,rezulta ca nu exista nici opusul Lui,  cel pe care  infiorati il numim –Satana, responsabil, potrivit celor mai multe teorii religioase,  pentru tot cea-ce fac oamenii rau  in aceasta lume.

In realitate ”binele si raul”  sunt alternativele in fata carora oamenii au de ales in decursul intregii lor vieti. Alegerea insa depinde atat  de gradul de   instruire cat si de nivelul de constiinta al oamenilor, de unde si existenta  unei lumi atat de diferita pe scara valorilor morale. Pe firul acestei analize,  am ajuns din nou  la acea „Matrice”, care ne insoteste de la nastere si care reprezinta  un cod , un algoritm pe care urmandu-l,  ne putem  indeplini sau nu  menirea pentru care  existam pe  aceasta planeta. Ignoranta si inconstienta sunt cauzele  care inping oamenii la fapte rele si nu alte spirite malefice, in fond inexistente.

O privire de ansamblu, asupra doctrinelor religioase-monoteiste sau politeiste ne arata ca ideea existentei „Divinului”pretutindeni,  in tot  „cea-ce exista  in Univers”, sub forma unei inteligente supreme, tinde a fi imbratisata de tot mai multe minti, inclusiv  de marile genii ale stiintei. Ideea prezentei unei „Inteligente  Divine”  pretutindeni si in toate, inclusiv in oameni,  constitue liantul apropierii dintre religii si, totodata,  un puternic mobil al realizarii unei convergente ”stiinta –religie”, consacrate finalizarii destinului  omenirii.

Desigur, sunt si alte multe probleme contradictorii, in „litigiu”, dintre stinta si religie, dar care, dupa opiniile mele,  au un  rol doar secundar  in formarea omului pentru viitor. Ele nu fac obiectul acestei carti, astfel ca, lasandu-le in seama cercetarii istorice de specialitate,  imi iau ingaduinta sa reamintesc doar  un principiu atat de actual astazi, potrivit caruia singura iesire dintr-o situatie critica cum este si cea la care ne referim este aceea de a pune accentul pe „ceace uneste si nu pe  ceeace dezbina”. Din- todeauna acest principiu si-a dovedit superioritatea fata de alte optiuni rigide, fixiste sau dominate de idei extremiste. Religiile dar si stiinta se afla acum in fata acestei realitati ce nu poate fi ignorata, iar massa celor ce astepta o solutionare istorica autentica nu doreste  nimic altceva decat sa ne conformam  legilor dezvoltarii istorice, sens in care este de apreciat convergenta actiunii stiinta- religie in edificarea destinului umanitatii.

In sfirsit, in  conditiile cand o mare majoritate a societatii global-umane va atinge un inalt grad de constiinta si cand infractiunea sau orice alte fapte ce prezinta un pericol social, sau cand conflictul, respectiv razboaiele ,vor disparea ca fenomen  din viata  oamenilor, firesc ne putem intreba care va fi viitorul fortelor armate, institutiilor de ordine si siguranta, al  celor de justitie, sau al serviciilor secrete de informatii?  Din cea-ce stim, ele au insotit omenirea in toate epocile istorice  cunoscute pana acum, epoci in care crezul „Homo hommini lupus est” a constituit fundamentul relatiilor inter-umane. Dar iata ca, la orizont, ne-au  aparut, pentru prima data, indiciile unor transformari fundamentale.

Logic, intr-o societate armonioasa, lipsita de razboaie sau conflicte intre oameni, existenta institutiilor care aveau in responsabilitate solutionarea unor astfel de situatii, nu se mai justifica. Prin urmare, ne punem intrebarea care va fi viitorul acestora, vor deveni ele total inutile sau isi vor pastra actualitatea prin adaptarea misiunilor la noile cerinte?                           Problema nu este deloc simpla. Nimeni n-a trait pana acum intr-o asemenea societate pentru a ne impartasi din experientele acesteia.

Conformandu-ne insa  gandirii logice, care nu ne-a inselat nici-odata,  putem  anticipa  in linii generale ce le asteapta in viitor pe aceste institutii.

Fortele armate, cunoscute in istorie ca instrument de forta,  specializat in purtarea razboaielor de aparare sau de agresiune, drepte sau nedrepte, specifice societatilor bazate pe violenta,  sunt primele structuri supuse  transformarilor  la noile conditii ale societatii  non-conflictuale. Doua sunt cauzele acestui proces inevitabil al transformarilor: prima fiind de natura materialista-legea „negarii negatiei”, cea de a doua fiind de natura spiritual-morala- „constiinta incompatibilitatii violentei cu geniul uman”, creatie sau echivalentul Divinitatii pe Pamant.

Dupa aprecierea oamenilor de stiinta, competitia marilor puteri pentru crearea unor armamente de distrugere din cele mai devastatoare, prin realizarea armelor nucleare cu o putere de  distrugere inimaginabile, s-a atins un asemenea nivel in care folosirea lor ar echivala cu o sinucidere a intregii   umanitati. Dezvoltand armamente de distrugere, de o asemenea amploare, insasi razboiul devine  o imposibilitate, daca  mai vrem sa ne continuam viata pe aceasta planeta.

Cea de a doua cauza,cu mult mai justificata istoric  decat prima, consta in ”renuntarea la razboi ca rezultat al constientizarii” de catre societate a raului pe care l-a adus si il aduce acesta omenirii.

In opinia mea ne aflam deja pe o orbita pozitiva, marturie fiindu-ne insasi lungul interval de timp, peste 55 de ani, de la Cel de al  2-lea Razboi Mondial; iar viitorul, in pofida prezicerilor alarmiste ale  unor politicieni de orientare extremista, nu este amenintat de nici-un razboi ca cele traite in secolul al XX-lea. Fireste, unele razboaie locale si de scurta durata, probabil ca vor mai avea loc, asemenea reverberatiilor dupa o explozie puternica sau replicilor dupa un cutremur mare, dar o conflagratie de talia  primului sau a celui de al doilea razboi mondial, categoric nu se va mai repeta, pentru simplul motiv ca omenirea a constientizat ca acesta va insemna insasi sfarsitul ei. Si atunci, la intrebarea ce viitor vor putea  avea formatiunile militare, respectiv fortele armate, daca razboaiele vor fi excluse din viata social-umana, se poate raspunde cu destula certitudine „Da”! societatea umana  globalizata va avea in mod indispensabil nevoie de forte organizate de tip militar, (repartizate proportional pe regiuni si zone ale planetei) pentru combaterea dezastrelor naturale care n-au incetat si nu vor inceta nicicand sa loveasca planeta noastra. Seisme telurice de mare putere, eruptii vulcanice sinistre, incendii ale unor mari intinderi de vegetatie, tornade devastatoare, inundatii, probabil si unele atacuri  de uranoliti sau chiar din partea unor civilizatii din Universul apropiat.  Protectia oamenilor in fata dezastrelor naturale sau combaterea consecintelor acestora, evident, n-ar putea fi facuta decat de o categorie de forte special pregatite si antrenate in astfel de operatii. Nimeni altcineva n-ar putea indeplini mai bine asemenea misiuni decat acele forte structurate si pregatite  dupa modelul militar, experimentat de milenii de ani.

In cea-ce priveste fortele de ordine si siguranta interna si organele de justitie , cunoscute noua  pana la incheierea procesului de globalizare, isi vor restructura intreaga activitate, adaptandu-se unor noi obiective, specifice noilor conditii, intre care se vor afla problemele  circulatiei rutiere, maritime, aeriene si cosmice; evidenta populatiei si circulatiei acesteia; solutionarea litigiilor dintre persoanele juridice, respectiv a celor  fizice etc. Penitenciarele de toate categoriile si destinatiile se vor transforma sigur  in centre de educare si recuperare a celor  ce s-au aflat in contradictie cu normele unei vieti civilizate,la capatul acestei recuperari oamenii fiind redati societatii.

Privind serviciile de informatii, eliminandu-se caracterul secret al activitatii, acestea probabil,  se vor transforma in centre de studiere si stocare a informatiilor a  tot cea-ce fenomenologic apare nou in natura si viata sociala, informatiile stand la baza deciziilor ce sunt luate la nivelul forurilor mondiale de conducere.

Aici incheiem tabloul  societatii non-violentei, al societatii armonioase  la care se va ajunge inevitabil la capatul drumului multimilenar de transformari social-materiale si, cu deosebire dupa  maximizarea constiintei  umanitatii asupra destinului ei in aceasta lume.

„Nu va temeti nici-odata de umbre. Ele arata doar ca, pe aproape, exista si lumina”.          

Gary Sinise

Cu  mii de ani in urma omenirea ratacea  in beznele unei lumi  inconstiente  de rostul existentei sale pe aceasta planeta,mai mult chiar oamenii inca nu aveau simtul apartenentei si al solidaritaii la o categorie de fiinte distincta,superioara celorlalte de pe pamant. Pe atunci oamenii, in semisalbaticia lor, nu cunosteau alte preocupari  decat pentru asigurarea  hrannei si adapostului  de pe o zi pe alta, obtinute, se intelege, prin dreptul celui mai puternic. In vremurile acelea, nu se putea vorbi de existenta unei gandiri  prospective sau de un simt al responsabilitati   fata de colectivitatea de origine.Aparitia treptata a  primelor raze de lumina,  mediate de geniile gandirii umane, respectiv de religiile  adaptate gandirii  rationale, au determinat iesirea din beznele acelui intunerec, pasii urmatori purtandu-ne intr-o alta lume , ”o lume a umbrelor si luminilor”. Acesta –i stadiul in care ne gasim si astazi, superior celui din care  am evadat dar departe de cel la  care trebuie sa ajungem.

Marile   „restante” ale  omenirii  de-alungul ultimelor  secole tin de capitolul „constiintei”, fara depasirea carora este exclusa posibilitatea edificarii unei lumi doar a luminilor! Stiind, prin urmare, care sunt acele restante  si constientizind  la nivel global depasirea lor, practic se inlatura orice obstacol din calea realizarii acelei lumi a luminilor.  Va fi cu siguranta aceeasi lume preconizata atat  de futurologi cat si de slujitorii bisericilor, singura deosebire find doar  aceea a cailor pe care se va merge acolo. Calea „constiintei” sau calea „credintei”? Nu este exclus ca ambele cai sa fie la fel de necesare si valoroase, totdeauna, cu rol de complementaritate.

Am apelat la acest scurt argument pentru a  facilita intelegerea procesului de „globalizare”, proces  la capatul caruia destinul omenirii va cunoaste suprema inplinire.

Globalizarea nu trebuie asemuita  sau confundata  cu atatea multe  alte formule la moda, care dupa trecerea anilor lumea le abandoneaza, aidoma unei inbracaminti demodate.

In  opina mea, globalizarea reprezinta un proces obiectiv al dezvoltarii umanitatii, inceput cu mult timp in urma, odata cu aparitia omului, dar constientizat abia in secolul al XX-lea. Metaforic vorbind, globalizarea este singura sursa de  lumini ce ne calauzesc spre un  viitor lipsit de umbre. Dar intrucat omenirea, dea-lungul istoriei, a trecut prin atatea si atatea  dezamagiri si experiente din cele mai triste, este firesc ca  la aparitia unui nou curent, indiferent  de scopurile declarate, primele reactii ale oamenilor  sa fie  cele de prudenta, de neincredere  si nu de putine ori de respingere. Aceasta situatie n-a putut fi evitata nici de procesul  aproape generalizat al globalizarii. Ideile noi, de regula inspaimanta pe multi oameni, cele vechi, conservatoare ii tin inca   multa vreme in captivitate.

Cum insa procesul globalizarii este de natura obiectiva  urmandu-si drumul independent de ce cred sau vor oamenii, se ajunge la o contradictie intre materializarea practica a procesului globalizarii si  gandirea umana mai putin mobila, adeseori chiar potrivnica . Iata-ne din nou in fata unei  stari sensibile, tensionate,  dar nici-odata  exploziva.

Si atunci putem spune ca procesul in sine al globalzari nu presupune nicidecum confruntari sangeroase. El este un proces prin excelenta pasnic. In aceasta situatie favorabila  o singura, dar esentiala, conditie mai  lipseste ca  mondializarea  sa-si poata duce la bun sfarsit opera- constientizarea de catre om  a  globalizarii ca proces in slujba   omului. Cine oare s-ar opune, de exemplu,  ca toti oamenii, indiferent de locatia pe acest Pamant, din emisfera de nord sau de sud, de est sau de vest, sa beneficieze de aceleasi   cuceriri ale civilizatiei umane?  Nu  acesta este chiar visul de aur al omenirii?

Pentru a intelege corect globalizarea si a preveni orice confuzie,  nu-i deajuns sa stim doar” ce este” acest proces, mai trebue sa stim si „ce nu este”!

Stim sigur ca „globalizarea” nu este vre-o ideologie sau vre-o doctrina, apartinand unei clase sau vreunui alt grup social, national, rasial, religios sau de alta natura. Ea este o ampla miscare, o tendinta  generala  si obiectiva  a oamenilor, indiferent de originea  lor, de a prolifera la scara planetara, (aidoma unor  fenomene  fizice: „extensia  gazelor in spatiile vidate sau comportarea lichidelor in circuitul vaselor  comunicante”) tot ce  a dat mai bun omenirea in decursul existentei ei milenare. Ori, intre  aceaste realitati si cea-ce spun  opozantii globalizarii  este o mare diferenta. Exploatand starea de dezamagire si apatie a popoarelor, dupa esecul comunismului, propaganda anti-globalism prezinta acest proces ca  fiind o  tentativa mascata  a marilor puteri pentru reimpartirea lumii, sau ca  globalismul  ar insemna  doar o confruntare mai ampla nu intre marile puteri ci intre principalele civilizatii din lume: Americana.Europeana sau Asiatica, urmarind  acelas scop,   suprematia  la nivel mondial .

Vom observa aici doua insusiri,  poate dintre cele mai subtile ale fenomenului: ”Globalizarea” nu este o noutate! Ca proces el exista de la inceputurile istoriei omenirii; deci el nu poate fi comparat cu alte miscari sau experiente, istoric-turbulente, din fericire si  trecatoare, -fascismul, comunismul sau alte anomalii din trecutul umanitatii. Globalizarea a fost si este „o constanta” a progresului uman, din toate epocile parcurse pana acum. Aparenta de „noutate” este data doar de constientizarea mult mai tarzie a procesului propiu zis, acum 30-40 de ani.

Totodata, un studiu atent al fenomenului ne dezvalue existenta unei  interconditionari dintre doi factori, in baza careia rezulta o dinamica, mai mica sau mai mare, a procesului globalizarii. Primul factor este de natura obiectiva- „nivelul dezvoltarii tehnico- materiale din societate si gradul de proliferare geografice al creatiilor ei”; Cel de al doilea factor este  de natura subiectiva- „nivelul democratiei din viata  politica a  popoarelor si  capacitatea manageriala a politicului de a fi in pas cu cerintele  dezvoltarii umane”. Este de prisos a mai incerca sa demonstram cum,  sub actiunea inter-determinista,  pozitiva sau negativa,  a celor doi factori, procesul globalizarii a cunoscut cand  perioade favorabile, cand perioade nefavorabile. Studierea, epoca cu epoca, a acestui „tandem” si consecintelor avute, ne-ar pune, probabil,  in fata unei alte istorii a omenirii (sau a uneia paralele) mai realista, mai protejata de patima ideilor nationaliste, rasiste, religioase, etc. Adevarul, mai ales adevarul istoric, desi  este acelas pentru toata lumea, apare mai intodeauna  diferit. Doua sunt cauzele principale: varietatea intereselor celor ce apreciaza evenimentele  si orizontul, respectiv    lumina la care se cerceteaza acestea. „Cea-ce este adevarat la lumina opaitului, nu este intodeaun adevarat la lumina Soarelui” spunea filozoful francez J.Joubert. Si atunci se  mai mira  oare  cineva ca pentru acelas eveniment sau fenomen ni se ofera o  varietatea larga de „adevaruri”? Iata un motiv in plus pentru a ne uita mai bine in ochii celor ce se joaca cu „adevarurile istorice”.

In speranta  ca cititorul s-a identificat, de- acum,  asupra a ce  este si ce nu este globalizarea, in continuare, sa-mi fie permis a cita in sprijinul celor mai sus expuse, cateva opinii din literatura de profil internationala. Personalitati de marca ai gandirii futurologice,  in incercarea de a defini globalismul au surprins extrem de sugestiv diferitele laturi ale acestui proces. Jean Frankois Liotard *in cartea sa „Post Modernismul” spunea: ”Intr-un fel, posibilitatea unei singure societati  umane mondiale a existat  dintodeauna, din timpul lui Homo Sapiens, insa ocazia nu a aparut decat acum. Lumea a devenit in aspectele importante un singur sistem social. Legaturile sociale, economice si politice care traverseaza granitele dintre state, conditioneaza in mod decisiv soarta celor ce traesc in ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza aceasta interdependenta crescanda a societatii, este acela de „globalizare”.

La intrebarea ce reprezinta globalizarea oamenii de stiinta raspund:

-Elmar Altvater- „Procesul de surmontare al granitelor aparut de- lungul istoriei. El devine astfel sinonim cu eroziunea suveranitatii statelor nationale si se infatiseaza ca o detasare a economiei de piata fata de normele morale si legaturilor institutionalizate dintre societati”.

-Anthony  Giddens- „Intensificarea relatiilor sociale de pretitundeni, prin intermediul carora oameni aflati la mare distanta ajung sa se interconecteze, astfel incat  evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese ce se deruleaza la mii de kilometri.”

-Ulrich Menzel- ”Intensificarea cantitativa si calitativa a tranzactiilor ce depasesc limitarea impusa de granite, concomitent cu expansiunea spatiala a acestora.”

-Schumann Martin- ”Descatusarea puterilor  pietii mondiale si slabirea puterii economice a statului.”

Exemplele, evident, pot continua., ele exprimand  in fond acelas continut in  formule diferite sau putin nuantate. Esential  este  ca, in majoritatea lucrarilor consacrate  „globalizarii”, in pofida unor momente mai dificile din istoria  omenirii, se recunoaste caracterul pozitiv, benefic al acestui  proces. El actioneaza se pare  si ca un veritabil filtru, respingand  tot ce se dovedeste a fi un balast pentru societate sau, si mai grav, a avea un caracter antiuman, cum de pilda au fost regimurile fasciste si comuniste din secolul trecut.

Ajuns la stadiul secolului XXI, procesul globalizarii a atins un grad avansat de maturitate. El nu se mai aseamana cu cel din mileniile trecute. De aceasta realitate ne vom putea da seama, doar patrunzand in intimitatea acestui proces in desfasurarea lui contemporana.

In literatura de specialitate ni se  vorbeste insistent de sase dimensiuni principale ale  Globalizarii, fara de care nu vom intelege complexitatea si ireversibilitatea  acestui proces. Fara a insista asupra detaliilor, foarte pe scurt le voi  prezenta si eu in cele ce urmeaza:

I)-Globalizarea, privita ca interdependenta  a dezvoltarii socio-umane la nivel mondial.

Prin aceasta dimensiune se demonstreaza cum  in cadrul globalizarii interdependenta evenimentelor, in expansiunea lor spatial-geografica, intra in competitie pe baza de complementaritate cu alternativele  dezvoltarii propiu zise, la nivel mondial. In aceste conditii comportamentul si activitatea oamenilor dintr-o anumita zona a pamantului se va resimti in  toate zonele. Faptul de a exista, in perspectiva, „o singura lume” creiaza probleme cu totul noi. In primul rand, solutiile partiale sau izolate nu vor avea efectul la nivel global necesar. De exemplu, problema poluarii, a crizei surselor energetice, a prevenirii dezastrelor naturale etc. devin din ce in ce mai greu de rezolvat la nivel planetar prin masuri izolate,locale.

 II)-Globalizarea  privita ca expansiune a dominatiei si dependentei.

Iata pretul cerut popoarelor si natiunilor pentru „ favoarea” de a face parte din marea familie a Terrei. Este si motivul pentru care, in lume exista deja un puternic front anti-globalism. Dar, privind  in perspectiva fenomenul mondializarii,  ne intrebam, reprezinta aceasta o pozitie istoric justificata? Sa ne amitim de procesul  inchegarii popoarelor si apoi a natiunilor. Ar fi fost oare posibil ca gintile si triburile (care au intrat in componenta popoarelor) sa se opuna acelui proces? Este inutil sa mai discutam; impotriva legilor obiective, „chiar si zeii lupta degeaba”! Astfel cred ca trebuie analizate si fenomenele din perspectiva globalizarii.  Evident, in acest proces,  renuntarea la independenta se produce treptat, odata cu  intronarea unei democratii autentice, garanta a drepturiloe  nediscriminatorii a popoarelor.

III)-Globalizarea, privita ca proces de omogenizare a lumii.

Aceasta dimensiune a procesului  ne demonstreaza necesitatea obiectiva ca lumea mondializata sa traiasca dupa aceleas „standarde generalizate”, ceace  implica standardizarea atat a culturii materiale cat si a celei non-materiale. In acest sens ne sunt bine cunoscute, de pilda, retelele marilor magazine, retelele hoteliere, ale aeroporturilor, transporturilor  pe cai ferate si rutiere, serviciilor turistice, etc. Fireste, critici virulente intalnim si pe aceasta tema. Multi considera ca omogenizarea obliga la  uniformizarea (standardizarea ) insasi  a omului, a individului, consecinta, daca ar fi adevarata, sigur ar fi respinsa in unanimitate. In  realitate lucrurile stau cu totul altfel. Standardele de care am amintit sunt dintre cele mai performante, stabilite prin conventii la cele mai inalte  nivele tehnic- profesionale. Daca omul, prin marea lui  capacitate  de adaptare si de participare la perfectionarea standardelor mentionate, poate fi considerata un  succes si nu o sablonizare sau robotizare  a omului.

Standarde non-materiale, recunoscute pe plan mondial sunt si cele referitoare la folosirea aceleiasi limbi de circulatie internationala, a unor principii si reguli de contact dintre popoarele si natiunile ce alcatuesc noua comuniune globala.

IV)-Globalizarea privita ca intreg (insumare ) al  tuturor diversitatilor teritoriale de pe Terra.

Termenul ne este cunoscut inca   din vremurile regimurilor comuniste: „unitate in diversitate”, ceace vroia sa ni se  spuna ca in pofida  diversitatii vietii  din fiecare tara,  unitatea lagarului socialist  era intru-totul posibila. In cadrul procesului globalizarii problema este mult mai complexa. Relatia dintre „diversitatile locale” si ansamblul acestora la nivel global nu se reduce doar „la acceptare”; mai trebuie sa raspunda favorabil la toate interconexiunile cu ansamblu global.

Mai simplu spus, globalismul accepta diversitatea teritoriala limitata; cu o conditie ca acestea sa fie deschise celorlalte, respectiv ansmblului global.

In finalul procesului globalizarii si dupa ce societatea mondiala se va fi maturizat, vom constata ca trasaturile locale vor fi aceleasi cu cele mondiale. Ne vom afla in situatia in care intreaga lume se va regasi in fiecare localitate si, in acelasi timp fiecare localitate, regiune sau natiune se vor regasi pe intreaga planeta.

V)-Globalizarea privita ca  unificare a discontinuitatilor timpului, practic  disparand diferentele de  fus oral in operatiunile de interes global.

Mai simplu spus serviciile institutiilor de talie mondiala se supun unui alt timp, un timp „comprimat”, ”sincron”, „simultan”. De exemplu, pietele bursiere, aeroporturile internationale,  industra hoteliera, centralele de informatii etc, toate lucreaza non-stop la „timpul mondial”. Iata impactul  globalizarii si in domeniul gestionarii timpului mondial.

VI)-Globalizarea privita ca sursa de tensiuni si conflicte

Desi procesul globalizarii, proces obiectiv,  nu presupune inevitabil  conflicte si varsare de sange, urmare  insa a factorului subiectiv, inclinat  uneori spre politici aventuriste, lipsite de orizont,  in lume se produc inca  unele conflicte  sangeroase. Interventiile militare din Yugoslavia  si  Irak dela sfarsitul sec.XX  si inceputul  sec XXI sunt concludente in acest sens. De retinut faptul  ca nu toate conflictele de pe Terra au ca sursa globalizarea ci  numai acelea  generate de blocarea  proliferarii unor  valori la nivel regional, sau acele conflicte  generate  de amenintarea infaptuirilor globalizarii.

In contextul evenimentelor din perioada  post –Razboiului Rece, Statele Unite, ramasa singura mare putere a lumii si-a asumat responsabilitatea  rezolvarii obstacolelor din calea globalizarii. Unii spun ca a facut-o bine, altii ca a facut-o rau. Istoria este singura care poate judeca si stabili adevarul. Criticii contemporani ai S.U.A. insa sunt unanim a spune ca, aidoma tuturor marilor puteri din istorie, SUA, in momentele cand nu te astepti „binele il face rau iar raul il face bine”! Din fericire istoria nu se opreste aici, ea isi continua neabatut drumul sau spre  „globalizare „destin inevitabil al umanitatii”.

Incheind aici succinta mea   prezentare a dimensiunilor, sub care ni se face cunoscuta   esenta   procesului globalizarii, firesc ajungem  la cea mai importanta  si   sensibila latura a  acesteia- „guvernarea mondiala”,

respectiv „global-governance”, potrivit denumirii din  limba  engleza.

Spunem ca realizarea  unei „ guvernari la nivel planetar” este cea mai complexa problema  a  globalizarii, deoarece aceasta se afla in puterea factorului subiectiv al procesului, depinzand, nu de extensia sau integrarea efectiva a  lumii in cadrul   globalizarii, ci  de nivelul de intelegere al oamenilor a necesitatii unei guvernari unitare  si  democratice. Astazi insa  tot mai multi oameni sunt convinsi de faptul ca problemele mari,de interes mondial, nu pot  sa fie rezolvate decat de un for decizional mondial, de un  guvern global.

Ajungem, pe  baza a numeroase motive reale la concluzia obiectiva ca o guvernare la nivel mondial va deveni cu timpul nu numai necesara dar si inevitabila.

Evident, esenta problemei este aceia ca  guvernarea   la nivel mondial sa reprezinte intereseele tuturor oamenilor, indiferent de origini:  nationale, culturale, convingeri filozofice si religioase. Prin urmare retinem ca obiectivele   de principiu ale guvernarii mondiale sunt cunoscute, dar  mai putin cunoscute sunt formele ce le vor avea aceste guverne,modalitatile  prin care ele  se pot legitima in fata umanitatii.  Formele sunt, evident, numeroase si este de asteptat ca  se va apela la acele modele care asigura cea mai larga democratie, dorita  de populatiile  planetei.

Schimbari calitativ- radicale vor avea loc si  in peisajul politicii  globale. Probabil ca insasi partidele isi vor reconsidera politicile  la noile  conditii: disparitia „luptei dintre  clase”, sau disparitia  conflictelor generate de interese nationale opuse. In absenta  unor astfel de contradictii, care au insotit omenirea mii de ani, partidele politice se vor afla in fata unei alternative: se vor adapta noilor conditii sau vor pieri. Nu vad cum un partid ce pretinde a lupta pentru interesele unei  clase sociale sau ale unei natiuni si-ar putea continua activitatea cu aceleasi programe,  in absenta claselor sociale si a natiunilor. Mai probabil ca in programele viitoarelor partide  post globalizare se vor afla obiective de interes zonal, continental si nu in ultimul rand  al intereselor  pe tema  iesirii omului in cosmos. Alte confruntari  politice pot avea ca tema prioritatile ce trebue avute in vedere in domeniile educatiei, culturii, stiintei si tehnologiei etc.

Incheind capitolul de fata,  nu pot sa nu remarc inca odata, importanta capitala a  constientizarii procesului globalizarii. Ea echivaleaza cu  redescoerirea dupa  milenii de ani traiti in ceturile  ratacirii,  a drumului pierdut. Sansele salvarii omenirii au renascut. Acum ne este clar ca nu fascismul sau comunismul puteau satisface aspiratiile omenirii, ci „globalizarea”, proces ce se manifesta statornic ca o legitate. Dificultati de intelegere, desigur exsta. Multi oameni mai ales politicieni sunt speriati de ideile noi ale globalizarii. Aici se potriveste cugetarea unuia din ilustrii ganditori ai lumii  C.D Jackson, care spunea: ”Ideile cu adevarat mari, pe langa aripi  care le poarta la inaltime, mai au nevoie si de un tren de aterizare capabil sa le aduca  pe pamant”.

In optimismul meu cred ca acele momente au sosit. Nu se poate ignora faptul ca tot mai multi oameni sunt cuceriti de ideile globalizari, implicandu-se activ in acest proces evolutiv al istoriei umanitatii.

„ Romanul are vocatia de a zabovi la malul istoriei mai multa vreme,  pentru a vedea pe cei ce se ineaca mai intai”

Constantin Noica

Studii de specialitate avand ca tema fenomul „miscari sociale”, ne retin atentia asupra unei trasaturi generale ale acestora. Orice miscare sociala, inevitabil, parcurge mai intai o perioada de „incubatie”, de acumulare a nemultumirilor, care, din cand in cand,  pe plan local, spontan isi fac doar cunoscuta prezenta. Durata acestei perioade si mai departe sansele de succes sunt conditionate de cel putin doi factori: a) Gradul de maturizare si constientizare a maselor angajate in acea miscare sociala, si b) capacitatea regimului politic de  a contracara si anihila actiunile maselor.In conditiile in care ambele parti au atins un maxim ”ireconciliabil”, pasul urmator este, inevitabil, explozia, conflictul, de regula sangeros.

Romania n-a putut evita acest curs dramatic, la capatul caruia am putut consemna,  dupa mari sacrificii, iesirea, speram  pentru todeauna, din sclavia comunismului.

Despre Revolutia Romana din Decembrie 1989 au aparut, din pacate, multe alte concepte aberante, care n-au nici-o legatura cu realitatile, intrecandu-se doar in incitarea urii si a spiritului de revansa  dintre oameni. Este trist si revoltator sa vedem cum, dupa mai bine de 20 de ani de la Revolutie, studii si lucrari, de valoare stiintifica, apartinand unor personalitati de marca ale istoriei, intre care  si academicieni, raman putin cunoscute publicului, in vreme ce mass-media  este zilnic asaltata  de chiciuri si falsuri pe tema Revolutiei,  culese din zvonistica strazii sau de prin berarii si cafenele. Nu le vom face onoarea nici macar de a le mentiona numele autorilor.

Revolutia din Decembrie 1989 reprezinta  pentru Poporul  Roman un moment crucial-a fost inlaturat un regim politic odios, vinovat de crime, insumand  peste  doua milioane de victime si alte multe traume produse oamenilor-. Ma intreb daca putem tolera ca aceasta cotitura din istoria Romaniei sa fie lasata pe seama judecatilor unor diletanti sau impostori  in ale istoriei? Imi pun aceasta problema nu din teama  ca ei ar mai putea schimba cu ceva datele istoriei, ci doar pentru a pastra neintinata memoria eroilor din aceasta revolutie.

Se intelege ca cenzurarea  sau interzicerea acestor idei poluante nu poate fi solutia, dar o atitudine publica de delimitare fata de astfel de judecati, apeland la autoritatea academica a unor istorici consacrati ar fi exact ceace ar trebui facut pentru a pune capat scenelor dea-dreptul penibile de pe la posturile de televiziune. Imi imaginez cum s-ar desfasura o confruntare publica dintre  Florin  Constantiniu,  membru al Academiei Romane si mediocrul reporter sportiv Grigore  Cartianu, cunscut prin aberatiile sale in ale Revolutiei, sau intre academicianul Dan Berindei si Alex Stoenescu, pretins istoric, un  prestidigitator al  „loviturilor de stat”. Cred ca numai astfel am putea pune capat amatorismului si imposturii in istoria Revolutiei Romane, nu numai cu cei mai sus amintiti dar si cu altii de aceias talie.

In realitate, de vrem  cu buna credinta sa intelegem adevarurile Revolutiei Romane, nu trebue facut nimic altceva decat sa reconstituim cat mai exact evenimentele in ordinea succesiuni lor, analizandu-le obligatoriu  in contextul conditiilor de ansamblu, interne si externe, si numai in temeiul acestor analize  putem determina cu oarecare certitudini consecintele finale, fie ele favorabile sau nefavorabile. Ignorarea oricareia din aceste conditii duce inevitabil la concluzii eronate sau chiar  opuse adevarului- o grava ofensa  adusa  nu numai istoriei dar si umanitatii!

„Prima lege a istoriei-spunea in urma cu 2500 de ani Tucidide, om politic si istoric Atenian- este aceea de a nu consemna fapte neadevarate, dar nici de a tainui pe cele adevarate”. Ma tem ca multi din cei ce pretind a suferi pentru adevarurile Revolutiei Romane, procedeaza exact pe dos: sustin neadevaruri pentru a tainui adevarurile autentice. Motivatia? Doua pot fi: ignoranta sau faptul ca acele adevaruri le sunt  defavorabile.

Si acum imi iau ingaduinta de a-mi spune opiniile in cateva probleme, considerate printre cele mai contoversate, din timpul Revolutiei.

Pe primul loc se afla teza celor ce contesta termenul de „revolutie” pentru ca, spun ei,  nu corespunde dogmei marxist- leniniste, numind-o, dupa convingerea lor, „contrarevolutie”. Este cazul tuturor acelora al caror cordon olimbical a ramas  atasat ideologiei comuniste. Dar pentru a demonstra falsitatea acestei teze  nu trebuie decat sa amintim de sutele de milioane de victime provocate umanitatii, de traumele si suferintele ireparabile provocate popoarelor de regimurile comuniste. Nu cred ca mai poate exista un singur om, care stiind toate accestea sa mai poata regreta  comunismul. Si atunci ne intrebam, de cand contrarevolutiile salveaza popore  de sub robia regimurilor totalitare? Pe aceasta logica ajungem la o  teza de-a dreptul paradoxala, potrivit careia „contrarevolutiile” si-au schimbat caracterul, prin ele popoarele putandu-si recapata libertatea de sub odioasele regimuri totalitare comuniste. Nu reprezinta aceasta o ofensa, o sfidare a realitatii, a  logicii?

Pe locul al doilea ni se dezvaluie un grup mai numeros de personaje, unele aureolate cu titluri din cele mai sonore care,  ignorand cu premeditare rezultatul final al Revolutiei-infrangerea si izgonirea comunismului din viata poporului Roman (realitate incontestabila ) pun la indoiala caracterul anticomunist al Revolutiei.

Opinia publica din Romania, de mai bine de  doua decenii, este asaltata de o varietate larga de teze si aprecieri ce incearca sa  denatureze sensul si caracterul adevarat al Revolutiei. Ni se vorbeste de jumatati de revolutie, sau de revolutie furata, confiscata, deturnata. Alti pretinsi cunoscatori ai fenomenului au vazut in Revolutie doar lovituri de stat sau lovituri de stat militare.

De va veti apleca mai mult asupra acestor teze si, mai ales  asupra modalitatii  ajungerii la astfel de speculatii, veti constata acelas „viciu metodologic- premeditat”,  fragmentarea  timpului, dupa o schema arbitrara,  favorabila  speculatiilor si analizarea evenimentelor,  desprinse  din ansamblul situatiei interne si externe, cu exagerarea  sau supradimensionarea unor momente, altfel fara importanta, pentru a putea  fi lansate toate acele teze ce n-au nici-o legatura cu realitatile.

Asa se explica cum,dupa unii  autori, la noi, in Decembrie 1989, am avut aproape in fiecare zi, uneori si  in fiecare ceas, dupa fiecare telefon sau nota telefonica (data de generalul Stanculescu) cate o lovitura de stat, preferate fiind cele militare.

Din fericire pentru poporul roman toate s-au dovedit a fi  niste inchipuiri, care insa au  intretinut si mai intretin  stresul mediatic, puternice tensiuni in societatea romaneasca.

Pentru a demonstra  falsitatea  acestor „productii” care pun la indoiala Revolutia, caracterul anticomunist al acesteia, intrbati-va doar ce a mai ramas din Romania vremurilor comuniste; in economie, in viata politica, si sociala, in domeniul relatiilor politice si militare externe etc. E drept ca multe din mentalitatile comuniste, chiar in randurile unor politicieni sau demnitari, promovati de Revolutie, sunt destul de persistente, ceace nu de putine ori au creat stari de deruta, multi oameni indoindu-se ca s-a schimbat ceva. Daca la aceasta mai adaugam si  deceptia oamenilor cu privire la  nivelul  de viata  la care s-a ajuns dupa Revolutie, avem, cred si provenienta  speculatiilor ce se fac pe tema Revolutiei.

Este de prisos insa  sa mai incercam a demonstra  ca persistenta mentalitatilor comuniste, cat si  nivelul de viata inca  scazut din perioada post decembriista nu pot fi contabilizate in responsabilitatea Revolutiei, decat doar in scop diversionist,  pentru a-i contesta meritele. Obiectivul de fond al Revolutiei, „ inlaturarea  comunsmului”, al acelui regim sinistru, din viata poporului, s-a realizat. Si acest adevar este incontestabil.

O serie de alte „necunoscute” din zilele Revolutiei continua sa ramana invaluite intr-un adanc mister (evident, si  cu concursul celor ce sunt interesati in ascunderea adevarului), intre care: implicarea puterilor straine in  Revolutia diin Decembrie,   fenomenul „terorist diversionist”, caracterul sangeros al Revolutiei Romane, alt fel decat in celelalte tari, foste  socialiste si, in sfarsit „Problema Armatei” ale  carei actiuni si sacrificii  pe timpul Revolutiei au provocat cele mai controversate aprecieri la adresa ei.

Pentru  toate aceste „necunoscute” personal mi-am spus opiniile in presa, la radio si televiziune, in publicatii de specialitate, inclusiv in memoriile mele din volumul „Condamnat  la discretie!” opinii  ramase in esenta lor neschimbate. Prin urmare nu voi zabovi asupra acestora, decat atat cat va fi necesar reabilitarii unor adevaruri contestate sau ignorate de cei interesati in denaturarea  realitatilor.

Mi se pare imposibil de crezut ca ar mai  putea exista oameni, indiferent de domeniul lor de pregatire, care sa nu vada legatura, sau existenta unei interconditionari  dintre duritatea Regimului comunist din Romania, a disperarii in a pastra puterea cu orice pret  si  caracterul sangeros al                                                  Revolutiei; dintre prezenta fenomenului terorist-diversionist din zilele Revolutiei si implicarea in aceasta Revolutie a unor mari puteri; dintre amploarea   revoltei maselor, confuzia  si haosul, inerente marilor miscari sociale si bilantul trist, exagerat de mare al jerfelor umane. Fara a lua in consideratie acesti factori de interconditionare, din start, orice analiza, indiferent sub a carui semnatura apare, nu poate fi decat o maculatura, buna doar de azvarlit la cos.

Inteleg, desigur tacerea in aceasta privinta a autoritatilor romane, ce s-au sucedat de –alungul timpului scurs de la Revolutie. Doua motive ar justifica aceasta atitudide: Prima este legata de o cutuma, potrivit careia pe prim plan sunt interesele actuale si mai tarziu cele din trecutul istoriei. Tacerea este legata de protejarea relatiilor  actuale cu marrile puteri.

Al doilea motiv, nedeclarat dar sub-inteles, a constat in aceia ca atat „amestecul” marilor puteri, cat si prezenta grupurilor ”diversionist-teroriste” pe teritoriul Romaniei  in Decembriede 1989, de obicei condamnate la fiecare pas, in fond , de ne vom gandi mai bine ce au urmarit acestea, vom constata ca vroiau acelas lucru ca si romanii –rasturnarea Regimului Ceausescu. Ori, din acest punct de vedere, sunt toate motivele pentru  aprecierea acestora  mai de graba ca solidari cu poporul roman, aliati din umbra, pentu  rasturnarea unui regim represiv, strain  de aspiratiile popo-rului roman, decat dusmani.

Ajunsi la aceasta concluzie, mai departe, in mod firesc  ne punem   intrebarea: „Vroiau acesti „aliati din umbra” numai schimbarea regimului Ceausescu sau si inlocuirea acestuia cu un  regim  preferat”? Surprindem astfel, fara  sa vrem, una din cele mai sensibile probleme ale Revolutiei, iar cata vreme nu se va recunoaste adevarul  acestei intrebari, nu se va sti nici cauzele numarului atat de mare al victimelor cazute dupa 22 Decembrie 1989.

In opiniile mele doua lucruri n-au fost  intelese in esenta lor: mai intai ca implicarea unor mari puteri in Revolutia Romana si scopul misiunilor grupurilor de asa zisi teroristi au avut in prima parte un rol pozitiv, nu numai prin semnalele de solidaritate primite dar mai ales prin acea scanteie detonanta a revoltei generalizate in orasele Romaniei, mai intai la Timisoara si apoi in toata tara; In al doilea rand, putini analisti sau istorici au inteles diferenta dintre revolutia noastra  si a celorlalte tari din Europa de Rasarit. Caracteristc in acele tari a fost trecerea treptata prin programe complexe de reforme de la un socialism dogmatic-inchistat, instrainat de oameni la un socialism mai uman –modern. Revolutiile din aceste tari, nesangeroase, cunoscute si sub eticheta „de catifea”, n-au pretins insa  niciodata, la  acea vreme, a avea caracter anticomunist.

In Romania lucrurile au evoluat pe un drum cu totul diferit. Regimul Ceausescu a refuzat orice reforme economice sociale sau politice. Dimpotriva, inspirandu-se  din fanatismul asiatic, Regimul Comunist  din Romania a instituit cele mai aspre norme si legi interne in apararea liniei politice dogmatice si nationaliste ce-i purta numele lui Ceausescu. Astfel se explica de ce la noi Revolutia dela  inceput si-a declarat caracterul anticomunist si,  urmare a acestui radicalism, luptele de strada  au degenerat intr-o  confruntare sangeroasa, soldate  cu peste 1100 victime umane.  Duritatea si cramponarea de scaunul puterii a regimului comunist a fost pretul, e drept extrem de dureros, platit de poporul roman. Iata-ne in fata uneia din cauzele fundamentale ale caracterului sangeros al Revolutiei Romane, dar si al altor fenomene  dramatice din zilele Revolutiei. Aici  este locul sa reamintim, (oare pentru a cata oara?), ca fenomenele, oricat de simple ar parea ele  nu pot fi intelese decat in legaturile  lor firesti, doar incadrate in ansamblul lor natural. O cercetare obiectiva, responsabila a evenimentelor din timpul Revolutiei, obligatoriu cere respectarea acestor legitati. Celebrul filosof german, Imanuel Kant a exprimat acest lucru in trei cuvinte, spunand: ”Adevarul este intregul!”

Aceleasi conditii trebuie respectate si in  aprecierile rolului Armatei din timpul Revolutiei si din lunile urmatoare. Pentru intelegerea corecta  se impune, mai intai, sa delimitam responsabilitatile  Armatei in cadrul statului Roman din acea vreme. Principala sa destinatie   era apararea nationala impotriva oricaror amenintari militare din exterior. Pentru interior ea nu avea obligatii decat pe timpul calamitatilor naturale. Prin urmare este de retinut faptul ca Armata nu avea nimic in comun cu celelalte structuri ale statului, destinate ordinii si sigurantei interne, numite intre altele si „organe  de represiune”.

De alta parte, constructia insasi a Armatei era facuta astfel, pentru ca tot tineretul ( cu exceptia celor inapti) sa  faca pregatirea militara,  gata oricand sa-si indeplineasca prima indatorire cetateneasca –„apararea patriei”. In acest fel grosul armatei l-au constituit intodeauna tinerii din randul muncitorilor, taranilor si intelectualilor. Pentru Armata nu se faceau recrutari pe criterii de loialitate fata de regim  ca la M.I sau D.S.S. Toti cetatenii Romaniei trbuiau sa stie a-si apara tara. Aceasta era Armata si in zilele Revolutiei, o masa de muncitori, tarani si intelectuali inbracati in echipament militar, condusa de un corp de cadre, in majoritatea lor, storsi de ultimele lor puteri pe santierele megalomanice ale tarii. De vrem sa stim tot adevarul, atunci trebue spus ca Armata avea toate motivele de a fi si mai revoltata  decat ”strada”, dar acel juramant, acele reguli ale vietii militare, ii interziceau  manifestari deschise. Suferintele ei erau deci si mai  mari; priveau in ochii celor din strada care se jerfeau si pentru soarta lor, iar ei trebuiau,  adeseori in lacrimi,  sa indemne la calm  si liniste, la retinere de la acte turbulente.

Fara a cunoaste toate aceste realitati si trairi ale Armatei este  imposibila  intelegerea  uriasei contributii a Armatei la izbanda  Revolutiei. Unii  din criticii Armatei isi construesc intreaga „opera” de defaimare a acesteia   fie pe unele declaratii ale generalului Victor Stanculescu, prin care acesta  isi atribuie merite la Revolutie numai de el crezute, fie pe alte surse provenite din zona fostei securitati. Potrivit acestor opinii denigratoare, Armata este citata printre organele de represiune ale regimului, cea care a provocat varsarile  de sange de pe strazi;   acuzata de lovitura  de stat militara si apoi, de preferinta cedarii puterii F.S.N. in persoana D-lui Ion  Iliescu, etc,etc.,

In realitate nimic din toate acestea nu  corespund adevarului. Redau pe scurt succesiunea actiunilor Armatei  din zilele Revolutiei, singurele care ne pot dezvalui adevarul nealterat.

Dupa o perioada de deruta si  ezitari, Armata, abtiandu-se de la actiuni represive impotrva demonstrantilor, cerute abuziv de cuplul dictatorial, incepand din dimineata zilei de 22 decembrie, subunitati izolate  au trecut de partea revolutionarilor. Ulterior, dupa comunicatul privind ”sinuciderea ministrului Apararii Nationale” tot mai multe unitati aflate in contact cu demonstrantii au trecut de partea acestora, fluturand tricolorul fara stema si scandand alaturi de demonstranti „Armata e cu noi”. Procesul  de trecere a intregii  Armate de partea  Revolutiei, poate fi considerat incheiat imediat ce cuplul dictatorial a fost constrans de revolutionari sa –si abandoneze centrul de comanda. Acel moment a marcat,de fapt, izbanda Revolutiei-infrangerea regimului dictatorial comunist. Din acel moment, singura institutie statala ce si-a pastrat neatinsa integralitatea,  stapanirea de sine si constiinta indatoririlor ce-i reveneau fata de popor, a fost Armata. Dar sa nu cadem in capcanele diversiuni: aici nu este vorba  de armata lui Stanculescu sau  a lui Militaru, personaje care –si doreau, pe baza faimei si credibilitatii populare a Armatei sa-si construiasca o imagine propie  de eroi ai neamului. Nu ! Armata le-a refuzat planurile lor machiavelice. Ea a ramas loiala doar tarii!

In situatia creiata, cand intregul esafodaj comunist s-a prabusit,  printr-o dezintegrare a tuturor institutiilor centrale: Marea Adunare Nationala, Consiliu de stat, guvernul R.S.R., urmate de disparitia P.C.R., si nu in ultimul rand dezintegrarea institutiilor represive ale Regimului Ceausescu: securitate, militie, procuratura etc.

Armata a ramas astfel singura institutie pe piciorele ei, devenind si unicul centru de stabilitate in Romania, singura forta  capabila, pe langa apararea  granitelor tarii, sa ofere protectia necesara fortelor revolutionare in reorganizarea intregii vieti politice din tara. Acesta este singurul adevar, verificat si confirmat de fiecare data  in toti anii  ce s-au scurs de la revolutie. Tezele larg raspandite, potrivit carora Armata a dat o lovitura de stat, luand puterea in mainile ei, iar generalul Victor   Stanculescu, ”eroul” acelei initiative, in marea lui generozitate l-a invitat pe D-nul Ion Iliescu, viitorul presedinte al tarii, oferindu-i pe tava puterea, nu reprezinta  decat fantasme ale unor amatori de senzational.

Ajuns aici imi iau ingaduinta de a aminti celor ce n-au avut prea multe tangete cu problemele militare, ca o armata nu  executa ordinele unei persoane, (indiferent de treapta ierarhica la care se afla), de la un telefon sau printr-un  ofiter de transmisiuni,  intalnit intamplator pe un culoar. In toate situatiile si cu atat mai mult  in situatii de criza, Marele  Stat  Major si prin acesta celelalte comandamente de la varful Armatei sunt acelea prin care Armata intra in actiuni de natura operativa. Ori la acea data, nu numai ca nu s-a dat  nici-o lovitura militara de stat dar atentie, nimeni nu l-ar fi urmat pe gl. Stanculescu daca prin absurd ar fi avut acest gand . Prin urmare, tot ce s-a spus despre lovitura de stat militara nu  reprezinta decat pure fantezii, rezultat al ignorantei  sau al relei  credinte. Dar fanteziile in cercetarea istorica, adeseori, au consecinte din cele mai nefaste; nedreptatesc unele  parti ale  oamenilor, intretin spiritul de adversitate si ura intre diferite categorii ale populatiei, pot tensiona si mai mult relatiile dintre unele institutii statale, etc.

Insfarsit, putem concluziona ca Revolutia Romana s-a incheiat cu  suces. Regimul Comunist din Romania fiind inlaturat, speram, pentru todeauna. Desigur, ca nici aceasta revolutie n-a multumit pe toata lumea. Unii vroiau reforme  mai profunde si mai repede; altii ar fi vrut masuri mai moderate, aplicate intr-un ritm mai  lent, iar o alta  parte nu vroiau nici-o reforma, cosiderandu-le pe toate ca masuri retrograde, menite sa ne duca inapoi  la capitalism.

La aceste dileme, firesti dupa o schimbare ca aceea facuta de Revolutie, se suprapun  marile dezamagiri ale romanilor provocate de slabele guvernari din ultimii 20 de ani. Aceste crude  realitati ar trebui sa preocupe toate forurile din Romania, ele avand o importanta mult mai mare decat daca  g-l Stanculescu putea sau nu  sa preia in dec.1989 puterea  in Romania.

Evident, pentru acesti ani am inregistrat si cateva plusuri, aparent  nesezizabile dar in realitate de o mare importanta pentru viitorul Romaniei. Trei sunt aceste inpliniri: instituirea in Romania a sistemului democratic occidental  cu intregul cortegiu de avantaje in plan economic si social; adeziunea  Romaniei la N.A.T.O. si obtinerea statutului de membru alUniunii  Europene, cu drepturi depline.  Chiar de ar fi sa rezumam toate meritele Revolutiei Romane la cele trei infaptuiri (democratie, membri U.E.si ai N A T O ) am avea suficiente motive sa  ne decclaram  deplin multumiti de roadele Revolutiei Romane.

Inseamna ca jerfele acelor revolutionari, militari, tineri sau adulti, n-au fost zadarnice. Ele ne-au deschis  orizonturile spre o societate  globala, armonioasa, lipsita de conflicte si violenta. Am, totodata,  sentimentul  ca acei eroi  cazuti la Revolutie n-au cerut niciodata si nu cer nici acum”razbunare”. Ei  asteapta de la noi  doar loialitate si mai multa angajare  pentru telurile  care i-a impins la sacrificiul suprem: libertate, democratie, echitate. Ceeace inseamna cu totul altceva decat „revansa”.

Spre lauda  si fericirea  poporului nostru, miscarea socialist-comunista, pana  la intrarea trupelor sovietice in August 1944,  nu a beneficiat de o activitate traditionala  ca in alte tari vecine Romaniei.  Dimpotriva, in popor, dovada a repulsiei  fata de comunism, daca cineva vroia sa-ti adreseze o jignire sau o insulta iti striga in fata  „bolsevicule” sau  „comunistule. Multe alte supradenumiri de esenta critica ( respectiv satirica) marcau  oprobiul romanilor fata de comunism.Dupa realizarea „Unirii” din 1918, timp de doua decenii Romania a rezistat cu succes presiunii acelor forte extremiste de stanga sau de dreapta, astfel ca pana in anul 1938, cand regele Carol al 2-lea a instaurat dictatura regala, ce i-a purtat numele,  Romania s-a inscris in politica  tarilor europene democratice, caracteristic fiindu-i alternanta la putere a partidelor  istorice. Astfel se si explica de ce anul 1938  a fost si cel mai rodnic din perioada interbelica. Dupa aceasta data, situatia politica europeana ca si cea interna a Romaniei, s-a inrautatit catastrofal. Coalitia statelor fasciste, in frunte cu Germania si Italia, la care a fost constransa sa se alature si Romania, avea sa declanseze cea mai mare conflagratie  din istoria omenirii. Dar fireste ca, pentru tema de fata, nu razboiul in sine prezinta interes ci „consecintele” lui  ca de pilda:  Noua harta geopolitica a lumii, rezultata la sfarsitul razboiului; Locul Romaniei in urma  redistribuirii  zonelor de dominatie   intre  U.R.S.S.  si Puterile  Occidentale, precum si Intelegerile prin care puterile invingatoare isi  promiteau  sa nu se amestece  in treburile zonale ale altei puteri, angajamente respectat de toate partile. Iata, de unde ar trebui, dupa opinia mea,  inceput procesul   comunismului in Romania.

Poporul roman, dupa cum se stie, n-a avut niciodata aplecare spre curente sau miscari extremiste, fie de dreapta cum era „Garda  de Fier” (legionarii), fie de stanga cum era P.C.R . Si totusi istoria veacului trecut consemneaza o rapida proliferare sau aderenta a Romaniei  la comunism.

A fost aceasta o evolutie naturala, fireasca sau impusa, prin toate genurile de constrangeri: economice, politice si  militare? Dezlegarea misterului, unul din misterele cele mai protejate atat din Est cat si din West este evitat cu mare grije insasi de reprezentantii de marca ai  Romaniei postdecembriste.    Pentru a nu alungi lucrarea inutil,  cu date deja cunoscute,  incerc  a rezuma  totul la cateva interpretari si  concluzii.

Mai intai trebue spus fara rezerve purul adevar  ca soarta Romaniei ca participanta la razboi a fost decisa in doua locuri: a) pe campurile de batalie, unde a suportat disproportionat  consecintele razboiului, fara a i se recunoaste meritele;  b) La masa tratativelor  marilor puteri unde nu s-a gasit niciun scaun pentru Romania si nici timpul pentru a-i asculta plangerile.

Din acea vreme, istoria a inregistrat in relatiile Romaniei cu aliatii din Razboiul anti-hitlerist doua mari enigme, oficial neelucidate nici in zilele noastre.

Prima enigma este data de atitudinea inexplicabila a Armatei Sovietice, care si dupa declaratia de incetare a ostilitatilor inpotriva U.R.S.S. la 23 August, a continuat sa se comporte la fel de ostil, luand prizonieri tot ce intalneau, inclusiv pe militarii ce le ieseau in cale cu flori. Pana la 12 septembrie 1944 au cazut in prizonierat mii de ostasi romani, cei mai multi fiind trimisi in Siberia la munci grele. In aceeasi perioada au fost luate drept capturi de razboi nave si  aeronave militare,  depozite de armament si munitii si alte bunuri din avutia nationala.

Ne intrebam si acum, in virtutea  caror legi sau norme, fie ele  specifice razboiului, ar da  dreptul vreunui aliat la asmenea abuzuri? Iata una din engmele  care isi mai astepta o descifrare oficiala.

A doua mare enigma este data de o situatie la fel de paradoxala. Romania a participat timp de peste noua luni cu intregul potential economic si militar la efortul aliatilor pentu infragerea Germanie  hitleriste, fiind a 4 tara  in ordinea sacrificiilor facute pentru aceasta  victorie istorica. Cu toate acestea, la tratativele de pace de la Paris, Romaniei i s-a refuzat chiar si statutul de tara „coobeligeranta”. Ei bine, te intrebi, dupa care principii de drept este condusa omenirea zilelor noastre? Ne aflam noi  pe o spirala ascendenta sau intr-o cadere inevitabila?

Intrebarea nu este doar retorica, ea solicita o abordare  responsabila, angajandu-ne, pentru alte astfel de situatii , la  solutii, de care depinde insasi viitorul  omenirii.

Urmand firul evenimentelor din acea vreme se stie, de exemplu, ca la 23 august  1944 in momentul  transmiterii comunicatului de incetare a ostilitatilor Romaniei in Est, peste un milion  de soldati sovietici  patrunsesera  pe teritoriul Romaniei. Dupa comunicatul regal alte trupe sovietice au ocupat fara lupta pozitii strategice, in Romania. Era clar ca Uniunea Sovietica ignora Actul de la 23 August, tratandu-ne in continuare ca tara inamica. De altfel, insasi Conventia  de armistitiu cu Romania impusa   la 12 septembrie 1944 nu  reprezenta in viziunea sovieticilor, decat un  „Act de capitulare”, dovada fiindu-ne  comportamentul  de „ocupant” al sovieticilor  din intrega perioada pana la semnarea pacii de la Paris.

In conditiile regimului de  ocupatie sovietic, totul in Romania: activitatea economica, politica  si sociala se desfasura potrivit vointei si sub controlul  Uniunii Sovietice.

Istoria a consemnat sute de plangeri ale autoritatilor romane  adresate reprezentantilor occidentali, privind amestecul abuziv al sovieticilor in viata interna a poporului roman. Raspunsul, de fiecare data, a fost acelas: ”Cunoastem totul, aveti dreptate, dar deciziile privind Romania  apartin in exclusivitate Uniunii Sovietice, intelegeti-va cu ei”.

Si atunci, se mai indoieste oare  cineva de originile comunismului in Romania”? Sau, se mai mira oare cineva cum a devenit  Poporul Roman „peste noapte” admirator al unei miscari extremiste? Iata intrebari care n-au nevoie de raspunsuri! Este suficienta doar o concluzie: „In tot acest periplu istoric Poporul Roman n-a fost decat o sarmana victima; vinovati de toate  tragediile provocate de comunism se afla chiar printre cei ce si-au inpartit lumea, in cea de Est si cea de West”. Acesta este adevarul.  Restul este  fantezie, propaganda, manipulare.

E  drept ca oamenii simpli, de la „talpa tarii”, in sinceritatea si naivitatea lor, s-au entuziasmat mult prea usor la auzul promisiunilor comuniste. Dupa atatea suferinte cine nu si-ar  fi dorit o viata fara griji, echitabila  pentru toti oameni? Pe acest sentiment firesc au contat, sigur, si liderii miscarii comuniste autohtoni  sau straini.

Aceasta realitate a facut diferenta dintre fascism si comunism: In vreme ce fascismul a aparut de la inceput ca o mare primejdie in viata omenirii, fiind  eradicat la timp, comunismul a aparut ca o mare speranta ce promitea dreptatea mult visata pentru toti oamenii.Din pacate, totul n-a fost decat un fals, un bluf, din fericire  sanctionate,  sau, daca vreti, corectate oportun de istorie.

In Romania, spre deosebire de alte tari din zona de dominatie a U.R.S.S., comunismuul, in anii 1944-1948,  a  intampinat o mare rezistenta din partea fortelor patriotice interne. Luptele  deschise  din Muntii Fagaras  cu acele grupuri de patrioti, gata sa-si dea viata decat sa traiasca in comunism, opozitia partidelor istorice-in strada sau in mass-media, greva  monarhiei de a colabora cu regimul comunist instaurat la 6 Martie 1945, actele de sabotaj din economie; pana si lupta interna a P.C.R. dintre aripa Cominternista-prosovietica si cea nationala, erau dovezi incontestabile ale repulsiei poporului roman  fata de comunism. Dar,  prin forta , frauda si infometare poporul roman avea sa fie ingenunchiat timp de mai bine de patru decenii.

Comunismul inpus  Romaniei, cu mult mai rigid si necrutator decat  din alte tari, a inpins tara intr-o „aventura experiment”, greu  suportabila  nu numai pentru poporul roman dar si pentru celelalte tari cu acelas regim.

In Lagarul Tarilor Socialiste exista o ordine, in general respectata, „modelul fratelui cel mare” trebuia urmat cu sfintenie, altfel riscai represalii (cazul Yugoslaviei 1948, Ungariei1956, Cehoslovaciei1968, Poloniei 1981).

Din acest punct de vedere, comunismul din Romania a parcurs cel putin trei  etape  distincte :

Intr-o prima etapa (1944-1964), printr-un comformism excesiv P.C.R. a dovedit o totala loialitate practicilor staliniste.  Politici precum au fost: Nationalizarea principalelor mijloace de prodoctie, colectivizarea fortata a agriculturii, planificarea si conducerea centralizata a economiei, oficializarea sistemului de mari santiere  nationale de constructii cu folosirea muncii fortate, sistematizarea  fortata a localitatilor rurale, investirea liderilor comunisti de a concentra  toate parghiile de conducere in mana lor, introducerea   de restrictii sau chiar interzicerea liberei circulatii a cetatenilor  in strainatate,  introducerea unei cenzuri generalizate odata cu  monopolizareai mass-mediei, etc, etc, toate acestea demonstrau totala ingenunchere a politicii Romaniei  fata de Uniunea Sovietica.

Unii istorici, evident cu vederi de stanga,  rascolind   prin cenusa epocii comunismului din Romania acelei perioade, ne semnaleaza si unele initiative  benefice Romaniei. Una dintre ele ar fi fost intelegerea cu Uninea Sovietica (iulie 1958) de a-si retrage trupele de pe teritoriul Romaniei, cea de a doua initiativa era considerata  adoptarea „Decclaratiei din Aprilie 1964, privind principiile politicii externe ale Romaniei”. Ambele initiative, in esenta lor favorabile poporului roman, au trezit speranta  unei apropiate eliberari  de sub dominatia Uniunii Sovietice.

In realitate,  ele  au servit lui Nicolae Ceausescu drept capital politic, pentru acapararea  puterii in anul 1965, iar  ulterior, concentrand in mainile sale toate parghiile conducerii  Statului Roman devine unul din cei mai temuti dictatori comunisti  din lagarul tarilor socialiste. Incepea astfel cea de a doua etapa distincta a comunismului in Romania caracterizata prin: Continuarea aceleiasi politici staliniste rigide si dogmatice, dar intr-o tenta puternic nationalista, in care termenii de „neamestec in treburile interne”, ”independenta” si „suveranitate” nu lipseau din nici-un argument  al  politicii  P.C.R.

Incepand  cu anii `80 Nicolae si Elena Ceausescu, inconjurati de o „armata” de lachei cu sarcina  nu numai de a-i sluji si a le face pe plac, dar si pentru a le ascunde adevarul din tara, s-au izolat si indepartat cu totul de nevoile si suferintele poporului roman.

De alta parte, coplesiti  si orbiti de ”cultul  personalitati”, pe care si l-au creat singuri dupa cele mai impresioniste modele asiatice,  cuplul dictatorial Ceausecu, psihologic  traia intr-o  alta lume, ireala, careia noi pamanteni ii mai spunem si „dementa”. Aceasta avea sa fie a treia etapa si ultima a existentei comunismului in Romania.

Promiteam in capitolul anterior sa  prezint, evident, in sinteza,  date cu privire la crimele comunismului in Romania. Nu pretind a dispune de date exacte. Nici lucrarea nu-si propune asa ceva. Principala ei menire este  de a semnala fenomenele ce privesc „omul” rezervand-usi rolul condamnarii acelor practici,  care il abat de la destinul sau.

Incheind cu aceste scurte explicatii, sa mentionam ca Statisticile elaborate in urma investigatiei  crimelor comunismului,  amintesc de cifra a  peste 2.000.000 victime omenesti  provocate  de regimul comunist din Romania. O fi sau nu o cifra exacta, nu mai are nici-o importanta. In opinia mea nici macar o singura victima umana nu poate fi scuzabila.

Cifra de mai sus  reprezinta doar o suma aproximativa   a celor ce au platit cu viata o anomalie istorica –„comunismul”. Insa, la capitolul crime  ale comunismului impotriva Poporului Roman, sunt retinute si alte drame, ce nu puteau fi cuantificate precum oamenii  ucisi.  Cateva din acestea  sunt  consemnate si  in paginile ce urmeaza, sursa lor fiind „Rapotul Comisiei Prezidentiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din Romania”. Fiind prezentate in termenii unui rechizitoriu, interventia mea va  fi

doar de natura comprimativa.

Comunismul din Romania, in documentul amintit, este acuzat pentru crime, dupa cum urmeaza:

1)      Abandonarea intereselor nationale, printr-un servilism netarmurit in relatiile cu U.R.S.S;

2)      Anihilarea statului de drept si a pluralismului politic prin inscenari si fraude mai ales  incepand cu furtul alegerilor din noembrie 1946;

3)      Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor si militantilor acestora, scoaterea lor in afara legii;

4)      Impunerea unui regim dictatorial, total infeudat Moscovei, manifestand, totodata, ostilitat fata de de valorile si cultura nationala;

5)      Sovietizarea totala, prin forta a Romaniei-1948-1956; Instituirea „dictaturii proletare” care justifica abuzurile nomenclaturii comuniste.

Acuzatiile comunismului  sunt numerose, acoperind practic toate domeniile vietii si activitatii Poporului Roman. Este deajuns sa ne amintim de programul  P.C.R dedicat dezvoltarii demogtafice a tarii, sau despre introducerea normelor alimentatiei rational-stiintifice a populatiei, sau de sistemul  centralizat  al evidentei productiei in agricultura, intemeiat pe un lant de falsuri si  care ii lasa pe tarani fara hrana strict necesara si  exemplele ar putea continua.  Spatiul nostru, fiind limitat, ma voi opri aici, nu inainte de a observa  in  filosofia  comunismului un concept paradoxal,  dintre cele mai demagogice si care a avut  efecte  dramatice pentru „OM”. Pretutindeni si din todeauna Comunismul a sustinut teza „efortului si daruirii oamenilor, chiar cu pretul vietii pentru” binele si fericirea” colectivitatii, a societatii, a natiunii, „ etc. La prima auditie toate acestea suna frumos, cerandu-i-se omului sacrificii pentru binele colectiv, al tuturor. Timp de peste o jumatate de secol am tot auzit acest indemn si marturisec ca am vazut multa lume sacrificandu-se acestui scop. N-am vazut, in shimb, unde este acea societate fericita. Am intalnit doar V.I.P-uri din elita comunsmului fericite, care preconizau nevoia altor generatii de sacrificiu  pana la atingerea acelui scop. Te intrebi insa care era logica unui asemenea concept- „a infaptui o societate fericita  prin efortul si sacrificiile unor oameni nefericiti, sau recurgand  la represalii, condamni  intregi categorii de oameni la munca fortata pana la  epuizare, evident, pentru fericirea altora”.

Si atunci, ca observator neutru, reflectand la toate acestea, nu pot sa nu inchei cu inca o concluzie. Comunismul, departe de a fi fost un  exponent al intereselor omului,cum pretindea a fi, dimpotriva, prin  sadirea si intretinerea urii intre oameni, clase si celelalte  categorii sociale, prin politica  dictatoriala, insotita de un  impresionant arsenal de  interdictii si represalii a devenit cel mai neimblanzit dusman al omeniriii. Constientizarea acestui crud adevar, la care s-a  adaugat paroxismul la care ajunsese comunismul European, au constituit premizele declansarii in 1989 a  cunoscutelor revolutii anticomuniste.

Imi iau ingaduinta  de a-mi exprima, mai intai,  unele considerente la adresa comunismului, asa cum s-au cristalizat ele, de-a lungul vietii mele,  traite in parte si sub regimul comunist.Pentru mine, ca de altfel pentru toti acei oameni  ce traiesc din  propia lor munca, doctrinele  de stanga exercita o anumita atractie, indiciu al existentei  unei  constiinte de clasa, a unei solidaritati a oamenilor aflati in aceleasi conditii de viata.

Marxism-Leninismul, cel putin teoretic, ni s-a infatisat, de la inceput,  ca o doctrina de stanga. Ea promitea construirea unei oranduiri social economice si politice lipsita de exploatare si inechitati, lipsita   chiar de clase sociale opuse. In final, potrivit acestei doctrine, urma sa traim intr-o lume a armoniei sociale, fara exploatare, fara conflicte sangeroase, intr- o lume de vis „a eticii si echitatii vesnice”. Mirajul  oferit era, evident,  irezistibil. Astfel se explica aderenta masiva a oamenilor, a unor populatii sau chiar popoare intregi  la aceasta doctrina. Evolutia omenirii spre acea societate preconizata  de marxism-leninism devenise o certitudine; nimeni nu se mai indoia de infaptuirea ei. Si totusi spre sfarsitul Sec al XX-lea, ”socul” s-a produs : regimurile comuniste europene s-au prabusit. Esecul lamentabil al socialismului a spulberat toate acele sperante ale contemporanilor in posibilitatea ca pe caile preconizate de ideologia comunista sa fie realizata o societate dreapa, etica si echitabila pentru toti oamenii. Trezirea popoarelor angajate in asa zisa ”constructie  socialista” la realitatea cruda, a unei cai false, care ducea nicaieri, a constituit cea mai mare  dezamagire din istoria de pana acum a omenirii.

Problema comunismului insa nu se rezuma doar la acest aspect-angajarea unor popoare pe un drun fals, care  a generat o totala dezamagire, ci mult mai grav trebue considerate crimele sub diferitele motivatii, comise impotriva umanitatii. Prin urmare, atunci cand analizam comunismul, aceasta trebuie judecat sub reflectorul a doua principale culpe:

1)Angajarea unor popoare pe un drum fals al asa pretinsei  constructii a unei oranduiri socialiste superioare, blocand progresul normal al  acestora  timp  de  aproape un secol;

2)Promovarea la nivel oficial de catre  regimurile comuniste  a unor politici de discriminare si  exterminare  a unor  populatii, in virtutea unor precepte arbitrare, potrivnice omului, soldate cu sute de milioane de victime umane.

Referindu-ne la prima culpa, la erorile doctrinare ce au impins circa o treime din populatia  pamantului pe drumul unei aventuri, fara a avea pretentia unei abordari complete, in cele ce urmeaza, incerc a  mentiona cateva .

Mai intai o fireasca precizare: Eu n-am pus niciodata  la indoiala  buna credinta a fondatorilor doctrinei socialiste,  Karl  Marx si Frierich  Engels. Cred insa, ca judecatile lor, intemeiate pe datele evolutiei capitalismului  de pana atunci- feroce sau salbatec, corespundeau doar  acelor vremuri. Ulterior, capitalismul si-a schimbat fata,  el a devenit vizibil mai uman, mai cooperant, adoptand treptat maniera de cointeresare  a muncitorilor  in  actiuni –gen ”parteneriat”.

Privite sub aceasta prisma, fenomenele atat de blamate ale capitalismului, ne apar intr-o cu totul  alta lumina. Din moment ce intre un patron si un muncitor intervine un contract, liber consimtit, primul punand la dispozitie mijoacele de productie si materia prima, iar cel de al doilea forta de munca,  priceperea lui de a produce bunuri utile societatii, inseamna ca se intra intr-o relatie de „parteneriat”. Si atunci ne punem intrebarea unde are loc exploatarea? Pe deasupra putem observa ca dintre cei doi parteneri riscurile cele mai mari si le asuma de fapt patronul, muncitorul fiind complet la adapost de astfel de riscuri. Patronul obtine un credit dintr-o banca pentru a lansa un produs pe piata, creditul este obtinut pe un anumit termen si cu o anumita dobanda pe care patronul le ramburseza in rate la date fixe . Riscurile patronului constau in aceia ca cheltuelile de productie, salariile muncitorilor, ratele inclusiv dobanzile la banci trebuie platite cand marfa aflata in stoc inca  nu s-a vandut si nici nu se stie cand sau daca se va vinde. In acest timp, insa, muncitorul si-a primit salariul cuvenit, pe care si l-a depus in banca, beneficiind de dobanzile aferente,  cu mult inainte ca bunurile create de el sa fie comercializate.

De altfel,  capitalismul  secolului al XXI-lea nu mai se aseamana cu cel  din Sec. IXX si   inceputul sec-XX-lea. Intalnim tot mai rare cazuri de intreprinderi  „patroni-muncitori”, caracteristice fiind  societatile, companiile, agentiile,  grupurile pe actiuni. Se pare ca sistemul „parteneriatului” se afla in plin proces de generalizare. Si atunci ne punem din nou intrebarea „unde sunt exploatatorii si unde sunt exploatatii”?

Cred ca,  pe de alta parte, se face o grava confuzie  intre  termenul de exploatare ( a omului de catre om) si notiunile de inechitate sau inegaliate, considerate frecvent a avea  acelasi continut. Din aceasta confuzie  rezulta o serie de erori nu numai in plan teoretic dar si in plan practic .

Este bine stiut ca „exploatarea” ( din timpurile capitalismului clasic) era o consecinta a redistribuirii veniturilor in mod disproportionat, in care capitalistul era todeauna avantajat. Acel tip de capitalism  a disparut aproape pretutindeni, locul lui fiind luat de un capitalism modern bazat pe ”parteneriat”. De aici desprindem concluzia ca lupta inpotriva exploatarii, mentinute si astazi la loc de frunte in  programele partidelor socialiste sau comuniste nu reprezinta altceva decat indicii ale unor doctrine anacronice, depasite de realitatile vietii.

Inechitatea si inegalitatea din societate,  existente si astazi, intr-o larga gama de manifestari nu tin neaparat de ceace numim exploatare ci de toate acele domenii in care se comit nedreptati, inechitati sau inegalitati, domenii ce tin depolitica, economie, societate, justitie ,etc. fenomene ce isi asteapta eradicarea lor.  Prin urmare, primejdia care ameninta  astazi oamenirea nu mai este exploatarea”omului de catre om”  ci inechitatea si inegalitatea, fenomene  cu   radacini mult mai ramificate si adanci dar ignorate  de toate regimurile nedemocratice intr care si cele comuniste .

O eroare uriase a comunismului a fost si aceia a programarii constructiei unei oranduiri care sa asigure „egalizarea” tuturor oamenilor. Experientele in aceasta directie au fost dezastroase; o totala pierdere a interesului pentru munca, disparitia spiritului de competitie pentru rezultate cantitativ si calitativ superioare si, in consecinta, o vizibila stagnare a economiilor socialiste. A fost si una din cauzele  pierderii  de catre economiile socialiste a intrecerii cu economia capitalista. „Este o deosebire enorma-spunea  F.A. Haayek- intre a-i trata pe toti oamenii in mod egal si a incerca sa-i faci pe toti egali”.

Esecul comunismului, daca judecam  retrospectiv evenimentele, era previzibil. Doua  au fost cauzele care au determinat falimentul comunismului:

           a)imobilismul in gandirea  liderilor comunisti, deveniti  prizoniri ai unor dogme invechite si

           b) subiectivismul acelorasi lideri in luarea deciziilor importante, „liberul arbitraj” inlocuind masurile cerute de realitatile obiective ale vremii. In acest sens ma voi referi doar la cateva exemple.

Teza considerata forte  a socialismului a fost aceia a „luptei de clasa” ca motor al dezvoltarii sociale din toate timpurile. Pe temeiul ei  s-au elaborat alte teze ca de pilda ”dictatura proletariatului” si, respectiv, ”Statul dictaturii proletariatului”, care nu aveau nimic comun cu cerintele obiective ale dezvoltarii social-umane. Cu toate transformarile petrecute in lume, a faptului ca acel proletariat nu mai exista, el  devenind treptat o categorie de „parteneri” ai capitalistului, tezele amintite sunt considerate la fel de valabile, ca acum un secol. Nu este aceasta o dovada a imobilismului in gandire, a  unui  dogmatism inchistat, care a  stagnat  pentru mai multa vreme progresul economico-social din tarile fostului  lagar socialist?

In realitate, vehicolul care asigura dinamica societatii spre noi trepte ale dezvoltarii sunt „interesele” cu care oamenii se nasc si pentru  realizarea carora isi consacra intrega lor viata. In toate timpurile, ”interesele” au fost  acelea, si nu ”lupta de clasa”, care au asigurat neincetat progresul omenirii. Sa notam si faptul ca,  dintr-o regretabila eroare, „interesele” oamenilor, in loc de a le aprecia rolul lor dinamizator,  sunt  adeseori anatemizate, aidoma unor vicii. Probabil aceasta l-a determinat pe celebrul critic englez Samuel Butler sa faca remarca: ”Lumea va fi condusa totdeauna de interese. Nu trebue sa incercam a schimba aceasta situatie, dar trebuie doar  sa ne straduim pentru a face sa coincida mai bine interesul celor vicleni cu interesul oamenilor cinstiti”. Inteleapta remarca, nu putem sa ne opunem legitatilor naturii, dar putem, in schimb, sa ne opunem alterarii sau a deraparii dela cerintele acestora.

In sfarsit, viabilitatea tezei ”interesele ca motor al dezvoltarii” ne este confirmata si printr-o alta simpla paralela  cu teza „luptei de clasa”, astfel: Marxism-Leninismul ne asigura ca societatea ce se va infaptui va fi lipsita de clase sociale si, prin urmare, va disparea pentru todeauna lupta de clasa. Inseamna ca,  de-acum, in absenta luptei de clasa, societatea va stagna, va inceta sa mai evolueze? Exclus, legile dezvoltarii sunt vesnice si aici ni se dezvaluie inconsistenta tezei marxiste. Asa ceva  nu  este posibil. In schimb teza ”intereselor” ca vehicol al progresului umanitatii nu va lipsi niciodata. Ar putea oare exista in lume un singur om care sa-si imagineze o societate fara interese? Concluzia rezulta de la sine, nimic nu mai trebuie demonstrat.

Multe alte concepte eronate sau depasite de vremuri au dus regimurile comuniste la istoricul esec. Teza lui Lenin privind posibilitatea revolutiei socialiste  nu numai  in  tarile capitaliste dezvoltate dar mai ales  in tarile inapoiate, pe un simplu considerent ca in acele tari contradictiile ar fi ajuns la punctul de fierbere, a constituit  o alta mare eroare. Acele contradictii, de le vom judeca in logica succesiunii istorice,  cereau sigur o revolutie Burghezo-Democratica  si nu „socialista”.

O tara inapoiata, cu un sistem economic mai mult  feudal nu putea face un salt peste o intreaga epoca  „a capitalismului”. Practic,   Rusia a fost angajata intr-o adevarata aventura istorica, incheiata lamentabil dupa sapte decenii. La capatul acelui drum considerat a fi fost  socialist, abia daca s-au creiat  conditiile unei societati capitaliste, lucru de altfel confirmat prin reformele cunoscute sub denumirea de „perestroika” si care a reinstaurat capitalismul sub o forma modificata- „economia de piata”. Nu este oare aceasta o dovada ca istoria isi are un curs firesc al ei,  de la care nu  poate fi abatuta si nici fortata a ignora vreun stadiu din calea evolutiei sale?

Intre alte erori ale comunismului trebuie avut in vedere si pe cel al desmostenirii abuzive de ”propietatea” legal agonisita a  unor largi categorii de oameni-  mosieri, fermieri, burghezi, tarani. O masura fortata, care a nesocotit legile econmice si juridice, si care a devenit una din cele mai mari nedreptati din istoria umanitatii. Dar sa urmarim ce s-a intamplat mai departe cu aceste propietati; au ajuns ele in folosul oamenilor muncii, adica al  acelora care prin exploatare  ar fi creiat  propietatile in cauza? Ei bine nu cred ca exista macar un singur om din popor sa poate spune ca s-a simtit macar o zi  stapan al acelor  avutii.     Leaderii comunisti  erau asi in crearea de imagini false. Una dintre  aceste falsuri a fost si aceia a constituirii „propietatii de stat ca bun al intregului popor”. In realitate, poporul nu avea  nici- un drept de a administra sau cota parte din ce se realiza in acest sector de stat. Totul se hotara la nivelul partidulu unic, locul vechilor patronii find luat de lideri comunisti. Si din nou ne intrebam cine detinea in mod real  acele proprietati,    cine erau cei exploatati  si cine erau noii exploatatori? De vom respecta adevarul, raspunsurile ne  dezvalue si in acest caz marile fraude ale comunismului, vicleniile prin care propaganda comunista reusea sa mentina popoarele intro falsa „realitate”.

Incheind scurta mea radiografie a erorilor doctrinar-   conceptuale ale comunismului,  n-am amintit decat de  o infima parte a suferintelor provocate de acesta  omenirii. Dar, de vom continua sa  analizam comunismul la nivelul politicii pragmatice vom fi, efectiv socati sa constatam  situatii de-a dreptul sinistre.

Regimurile comuniste  aveau, cu toate,  ceva in  comun. Daca, de exemplu,  intr-un sector ceva nu  mergea bine, (consecinta desigur a unor orientari economice si politice  gresite), atunci se apela la masuri administrativ- represive, in serie din cele mai dure. Dictatura Proletariatului nu admitea nici-o toleranta: Securitatea, justitia, organele de partid, organele administratiei de stat centrale si locale,  tot ceeace se considera in serviciul de siguranta  a oranduirii  socialiste se mobilizau pentru ”a extirpa  din radacini , cu vehementa ( proletara), orice acte sau  tentative dusmanoase la adresa socialismului.”

Istoria celor sapte decenii de existenta ale  Lagarului Tarilor  Socialiste ne dezvaluie zeci  de milioane de condamnari la moarte sau  la  munca fortata. De regula ”marile constructii ale socialismului”; defrisari, irigatii, canale, regularizaarea unor cursuri de apa, constructia de sosele, exploatari  subterane de minereuri etc., efectuate in zone total neprielnice vietii, sunt in realitate opera acelor oameni cazuti victima a comunismului. Si ele insumeaza zeci de milioane de vieti.Cateva cifre din statisticile crimelor comunismului publicate in ultimii ani sunt cutremuratoare. Studiile efectuate* ne prezinta cifrele crimelor in trei  variante : minime, medii si maxime. Luand in consideratie chiar varianta minima, tabloul este cutremurator:

     – Rusia,are in evidenta minimum 118.000.000.de crime umane in cei peste sapte decenii

      – China-circa 110.000 000 crime

      -Ucraina-29.000.000.crime

       -Vietnam-peste 7.000 000

       – Belorusia-4.000.000.

       – Coreea de Nord -3.000.000

       -Polonia- 2.700 .000

        -Cuba -500.000, urmata de tari mai tolerante ca

       Ungaria, Albania, Bulgaria si Slovacia inscriindu-se, fiecare, cu peste  o  suta de mii de crime umane.

Pentru Romania toate datele  vor fi prezentate in capitolul    urmator, destinat regimului comunist totalitar  din Romania.

Rezulta,  prin urmare, ca victimele umane ale  comunismului se ridica la  minimum  300 de milioane de oameni, o cifra  incompleta,  dar suficienta pentru a ne face o imagine mai apropiata de adevarata fata a „Comunsmului”. Sinistra imagine, care ne indeamna, firesc, la alte multe intrebari dar  le voi rezuma la una singura  „Mai putea oare  comunismul sa  fie considerat o alternativa  a salvarii omului din sclavia terorii, nedreptatii si umilintelor, cand el insasi s-a manifestat  ca cel mai feroce dusman al umanitati? Raspunsul, care nu poate fi decat unul singur-„ categoric  nu!”, este si cel care explica  epocala  deceptie a popoarelor in urma lamentabilei infrageri a comunismului. Acesta este in adevar destinul nostru, cand oamenii se mai insela–ca in cazul comunismului, destinul, prin legitatile sale interne  vin sa repare erorile umane. Religia ne vorbeste de „ingeri pazitori”. Eu cred mai degraba intr-o „inteligenta „ universala, potrivt careia, totul evolueaza  spre o lume a perfectiunii, care se va infaptui cu sau fara voia noastra.

Aici s-ar putea incheia radiografierea rolului istoric nefast al regimurilor comuniste; dar  inainte de a pune punct acestui capitol, simt de datoria mea sa-mi exprim cateva opinii in legatura cu sugestiile  care circula de ceva vreme, in legatura cu o anumita condamnare a comunismului. N-am  avut si nu am nimic inpotriva dezvaluirii tuturor crimelor si suferintelor provocate oamenilor de regimurile comuniste, insotite de condamnarea lor publica. Opinia  internationala contemporana este indreptatita sa cunoasca prin ce suferinte au trecut inaintasii nostri, pentru ca astfel de nelegiuiri sa nu se mai repete! Dar de la aceasta maniera civilizata si pana la cererile insistente de a se organiza, si in cazul comunismului, procese de felul celui de la Nurnberg, ar echivala, in opinia mea , cu o intoarcere la mentalitati de mult condamnate de istorie, de genul ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, etc.

Se ia  ca model, adeseori,  procesul criminalilor de razboi de la Nurnberg care,  din punct de vedere juridic, condamnarile la moarte pot fi apreciate, pentru acele timpuri,  justificate. Dar oare astazi, dupa sapte decenii de evolutie, mai crede cineva ca pedeapsa capitala este singura  in masura de a restabili dreptatea?  Sa adaugam  la aceasta si un alt punct de  vedere, al originii ”sacre”  a omului, intrebandu-ne, oare cine  ar indrazni sa-si  asume  in acest context dreptul de viata si de moarte asupra omului? Ma tem ca uneori judecatile noastre raman cu mult indatorate nu numai logicii, dar si vremurilor.

 Cronologic, fascismul si-a facut aparitia mai intai in Italia, la Milano, in martie 1919, cand Benito Musolini a inaugurat o noua miscare: ”Fasci di Combattimento”, adica “Grupul de lupta”, in al carei program se prevedea rasturnarea statului liberal, unele obiective  expansioniste ale Italiei, opozitia fata de retorica socialistilor privind “lupta de clasa”si cateva declaratii populiste, intre care mai principale erau:      -  O noua adunare nationala;

       – Proclamarea Republicii Italiene

        -Eliminarea  tuturor titlurilor de noblete ;

        -Desfintarea companiilor pe  actiuni,industriale sau financiare.

        -Controlul si impozitarea averilor personle

        -Reorganizarea productiei pe baza de colaborare si participare  directa a  muncitorilor  la profit .Dezvoltarea  unui sistem  al “corporatiilor”la nivel national.etc.

Declaratiile adoptate, dupa cum se   vede, in afara caracterului lor de noutate pentru lumea occidentala, sugerau si un  alt gen de masuri “la concurenta” cu cele  luate de Puterea Sovietelor  in Rusia. Se conta deci  pe  obtinerea unui dublu efect : mai intai contracararea influintelor ideilor bolsevice din Rusia si, in al doilea rand, castigarea populatiei  Italiei de partea ideilor fascismului, ambele obiective fiind, in adevar,reusite.

Aici, firesc ne punem intrebarea –pe ce cai, sau  prin ce metode si-a asigurat Benito Musolini, timp de peste doua decenii, acele victorii dupa victorii, unele  e drept ridicole?

Fascismul italian, aidoma tuturor miscarilor extremiste si-au intemeiat intrega  activitate pe “ principiul folosirii fortei sau amenintarii cu forta”. Forta era real constituita din detasamente  si brigazi ale camasilor negre ce insumau un efectiv de peste 30.000 de luptatori, pregatiti si inarmati special pentru interventii armate , represalii si actiuni teroriste. Pana la  luarea puterii, Musolnii le-a folosit cu succes pentru   ocuparea unor  localitati  din mai multe regiuni ale Italiei, umilind paza si organele de ordine ale Statului liberal si facandu-si cunoscuta forta inbatabila de care dispunea. Sub presiunea camasilor negre si ca o consecinta a marsului asupra Romei -1922, Benito Musolinii preia postul de prim ministru al Italiei. Dela acea data Partdul National  Fascist devine unicul partid  din Italia, iar fondatorul lui, Benito Musolinii, se proclama IL DUCE(conducatorul).

Fascismul a  impins Italia in cea mai intunecata perioada a istoriei contemporane. Pe plan intern un rol nefast l-au avut  supunerea fortata a natiunii legilor fasciste, inregimentarea populatiei in corporatiile urbane sau rurale, instituirea cenzurii asupra intregii productii intelectuale, adoptarea

 represiunii  si represaliilor ca metode de  mentinere in ascultare a maselor fata de ordinea  fascista.

Pe plan extern, cu consecinte dezastroase s-au soldat  agresiunile militare din Africa si Balcani, provocand zeci de mii de victime atat in randurile popoarelor agresate cat si a  italienlor.

Sa facem aici un popas, pentru un scurt comentariu. De obicei, cand recitim evenimente, fenomene sau situtii dramatice din trecutul sbuciumat al umanitatii, cei mai multi oameni isi limiteaza interesul doar la intrebarile, aparent firesti, cine au fost vinovatii de acele situatii si daca victimele au fost razbunate? Revansa, gandesc unii dintre noi, ar reprezenta o”reparatie”, un “act de dreptate”, o “compensatie pentru victimele acelor nefericite evenimente”. In cazul Italiei fasciste, fireste, principalii vinovati au fost gasiti Benito Musolinii, staful  Partidului National Fascist si al detasamentelor camasilor negre.Vinovatii si-au primit, la vremea aceia “rasplata ” pentru crimele savarsite. Nu stim daca acele pedepse au fost sau nu pe masura vinovatiei fiecaruia. Parerile  au fost si vor fi todeauna impartite. Dar, de  fapt, toate astfel de controverse sunt tardive si inutile acum.  Nimic nu mai poate fi indreptat sau recuperat  pentru acele vremuri. Motivul aducerii acestei teme in filele carti de fata nu are alt scop decat  acela de a  retine atentia asupra a doua mari erori: Mai intai acea ca ,noi oamenii, in mod eronat, dupa evenimente tragice, ca cele mai sus amintite, ne concentram atentia asupra unor obiective secundare, adeseori chiar false. Judecam si condamnam, de obicei “la moarte”, zeci sau sute de alti oameni  considerati vinovati pentru tragediile traite. In  fata  constiintei umane astfel de masuri-uciderea altor oameni-, nu poate fi considerata un act de dreptate. Filosofia “sange pentru sange”, mostenire din vremurile primitive, trebuia de mult asvarlita la groapa istoriei. Pentru culpe de genul celor mentionate  eu nu gasesc normal sa fie ucisi alti oameni. Legile ce prevad pedeapsa cu moartea ar trebui interzise in toata lumea. Un stagiu de penitenta cu un program intensiv de corectie si educatie ar rezolva mult mai bine problema oamenilor cu inclinatii antisociale, decat condamnarea lor la moarte.

 O alta eroare, nepermisa, daca avem in vedere nivelul la care a ajuns societatea, este aceia ca, focalizand atentia umanitatii pe tinte secundare sau dea-dreptul false, ne scapa cauzele  principale ce au generat fenomenele nefaste de care s-a amintit. Fascismul din Italia n-a fost doar produsul lui Musolini si al altor cativa  camarazi de ai sai. In  Italia ca si in alte tari “fascismul” a ajuns la putere cu concursul multor alte forte financiare, politice, sociale, religioase,etc. Ori, pana acum, n-am auzit ca un “for  international” sa intreprinda o investigare de ansamblu a cauzelor ce au adus sau favorizat aparitia fascizmului in Europa. Consecintele se cunosc, fascismul si in general regimurile politice extremiste au continuat, sub o forma sau alta, sa terorizeze popoare  de pe largi spatii geografice. Si cu toate acestea, Fascismul italian a reprezentat in Europa, dupa opiniile istoricilor, abia un inceput, posedind o forta cu  mult mai  firava decat fascismul german, aparut in febroarie 1922  sub denumirea de “NAZISM” (dupa numele Partidului Muncitoresc German National-Socialist).

Conditiile interne si internationale ale Germaniei dupa Primul Razboi Mondial sunt singurele care ne dezvaluie cauzele ce au condus la aparitia regimului inrobitor al nazismului intr-una din cele mai incercate  tari Europene. Slabita de efectele Primului Razboi Mondial, cat si de conditiile foarte grele ale despagubirii de razboi impuse prin Tratatele de la Versailles, Germania a intrat intr-o  grava criza economica. Firava democratie (a Republicii de la Weimar) nu ii putea face fata, populatia devenind dtn ce in ce mai pauperizata si nemultumita. Dupa o scurta redresare, situatia s-a agravat din nou prin declansarea in anii 1929-1933 a crizei economice mondiale. Numarul somerilor a ajuns la circa 6 milioane de oameni. Din pacate puterile invingatoare in razboi nu au  inteles ca o tara ca Germania umilita si impovarata de datorii nu putea fi un pol de stabilitate in Europa. Efectele s-au dovedit fatale. Din aceasta situatie, miscarea nazista, condusa de Adolf Hitler, a reusit sa castige un urias capital politic. La alegerile din vara anului 1932 nazistii obtinand cel mai mare grup parlamentar in Reichstag, (dupa cel social-democrat), l-au incurajat pe Hitler sa pretinda postul de  cancelar al Germaniei, pretentie realizata abia la 30 ianuarie 1933, cand Hitler a fost insarcinat cu formarea noului guvern. Din acel moment, nimic nu mai putea opri “ nazismul”  din marsul sau spre un regim dictatorial-feroce, fara precedent in istorie.

O caracterizare, fie si sumara a nazismului, ar necesita mii de pagini. De fapt astfel de lucrari exista, accesibile tuturor celor interesati a le cunoaste. Cartea de fata, insa, nu-si propune o astfel de descriere ci doar o interpretare a datelor oferite de istorie, pentu a demonsra ca in spatele acestor politici (prezentate adeseori ca acte eroice, patriotice- de interes vital pentru natiunea germana, etc) cei  loviti si napastuiti au fost  zeci de milioane de  oameni nevinovati.

Ideologia nazista, dupa cum  se stie, se sprijinea pe doua axiome: superioritatea rasiala ariana si antisemitismul.

In temeiul primei axiome Germania a declansat cel mai devastator razboi din istorie, pentru obtinerea “spatiului vital”, destinat  rasei ariene. Bilantul final a fost cutremurator –peste 60 de milioane de sacrificii umane si mii  de localitati , regiuni sau tari intregi transformate in ruine.

Pentru cea de a doua axioma-“antisemitismul”, a fost creata o adevarata industrie a mortii, cu ajutorul  careia un intreg popor urma sa fie  eliminat de pe Pamant. La cererea expresa a lui Hitler, la conferinta  de la Wannesee guvernul si conducerea superioara nazista au decis “solutia finala in chestiunea evreiasca”. Sase milioane de evrei au fost  exterminati in lagarele mortii de la Auschwitz, Chemno, Majdanek, Treblinka si in ghetoul din Varsovia, sub privirile neputinciose ale celorlalte popoare non-ariene, asteptandu-si, probabil resemnate, aceiasi soarta.

Reamintindu-ne de acele tragice vremuri, din nou survine intrebarea ”cum au fost posibile astfel de timpuri in care crima inpotriva umanitatii sa fie declarata oficial politica de stat”?

Dupa opiniile mele, in analizarea acestor “fatalitati” se  porneste de la inceput gresit, acordandu-se prioritate sau chiar exclusivitate  cercetarii “vinovatilor”, (tot a unor oameni) si nu a cauzelor care au dat nastere fenomenului propiu zis, inclusiv a cauzelor care i-au inpins pe unii oameni in postura de “ vinovati”. Geof Layton, autorul lucrarii “Al treilea Reich, 1933-1945” a exprimat acest adevar simplu -doar in cateva cuvinte, spunand ca ”Hitler a fost de fapt  produsul, si nu creatorul acelei societati infestate de ideile rasismului, ale  spatiului vital pentru rasa germana si antisemitismului”. Iata o remarca extrem de valoroasa pentru cercetarea istorica ce se doreste a fi “obiectiva.” Prin urmare,  limitarea doar la condamnarea  lui Hitler si a  altor cativa fanatici nazisti nu putea fi nici pe departe o solutie de fond pentru eradicarea fenomenului fascist.

 Intr-adevar, niciodata  in istoria  omenirii, astfel de masuri periferice n-au dus  la solutii  de fond. Dimpotrva, ele n-au servit decat imaginii publice a  celor ce au succedat la putere acele regimuri.

Analizate aceste practici de pe o  pozitie mai  critica am putea semnala aici un viciu intolerabil pentru civilizatia la care ne aflm, acela ca noi oamenii, oficial  chiar condamnam “o nedreptate print-o alta nedreptate”, ”o crima  prin comiterea altor crime” si asa mai departe.  Si  inca n-am spus totul.  Tragediile din viata unui popor, oficial sau neoficial, sunt intodeauna urmate de adevarate campanii mediatice inflamatoare, de vinare si pedepsire a unor asa zisi  vinovati.

Toate acestea, din pacate, tintesc –“Omul”, faptura in fata  careia  mai  firesc ar trebui sa  ne inchinam decat sa-l prigonim.

Mentionam undeva  ca omul indiferent  caror orientari sau tabere a apartinut sau  apartine, el trebuie  privit inainte de toate ca ”om “, aflat  intr-una din  pozitiile : imatur ca varsta  si filosofie a vietii, matur dar auto-instrainat de destinul omenirii si,  in sfarsit, omul perfectiunii, constientizat de menirea sa pe pamant, scopul  insasi al evolutiei umane.

Dupa faptele si comportamentul lor, tuturor oamenilor le putem stabili  pozitia in care se afla, deducand cu usurinta cand  si cui trebuie acordata asistenta necesara atat in faza de prevenire a ”ratacirilor” cat si pentru recuperarea celor “insrainati”de destinul omenirii.

In documentarea mea pentru acest capitol am descoperit cateva insemnari extrem de semnificative in demonstrarea celor  sus amintite. Este vorba de ultimele cuvinte ale condamnatilor la moarte din procesul de la Nurnberg.

Pe 1 octombrie 1946, dupa cum se stie, tribunalul international de la Nurnberg condamna la spanzuratoare 12 din cele mai inalte personalitati naziste, cu exceptia lui Bormann, condamnat in contumacie, si a lui Goering care se sinucisese in ajun. Executia a avut loc pe 16 octombrie, in sala de sport a inchisorii in prezenta a 45 de martori.

Ultimele lor cuvinte, înainte de execuţie , ne ingaduie a desprinde câteva învăţăminte, deosebit de valoroase in aprecierea obiectiva a potenţialităţii omului. Iata, in sinteza, câteva expresii ale condamnaţilor, intre care: Ribbentrop, Keitel, Kaltenbrunner, Rosenberg, Hans Frank, Jodl si alti.

“Dumnezeu sa ocrotească Germania”; ”Dumnezeu sa aibe mila de poporul german”; ”Imi dau viata pentru Germania”; „Bolşevicii va vor spânzura pe toţi”; ”Aceasta condamnare este o eroare”; „Sper ca moartea mea sa fie ultmul act criminal al acestui război”  si altele asemănătoare.

Reflectând asupra ultimelor cuvinte spuse de aceştia in fata morţii, eu tind a crede in sinceritatea lor. Aceşti oameni, cu ştreangul la gat, si-au dat viata convinşi ca n-au făcut altceva decât datoria fata de tara lor. O putem numi fanatism sau orice altceva, dar convingerea mea este ca acei oameni au murit cu sentimentul unor martiri ce s-au sacrificat pentru o cauza nobila, pentru măreţia Germaniei iar la vremea aceia, a patriotismului romantic, jerfa suprema era de-a dreptul idolatrizata. N-ar fi fost oare mai bine sa le păstram viata, dandu-le ocazia de a se convinge de eroarea in care au trăit, si a conştientiza singuri ca fericirea unui popor niciodată nu se poate construi pe   cadavrele  altor popoare.?

In fata unei astfel de opinii, firesc tot omul si-ar pune intrebarea: cum, sau pe  ce cai puteau sa fie recuperaţi pentru societate acei criminali de război. Soluţiile sunt numeroase. Eu sugerez doar o prima posibilitate, acea de a fi transformat una din acele uzine ale morţii (de la Auschwitz, Chemno, Majdanek,etc.) intr-un mare Centru de educaţie si recuperare a celor vinovaţi de crime inpotriva umanităţii. Metoda ar putea fi generalizata, in cazuri similare, la nivel planetar, desfiintandu-se pretutindeni pedeapsa capitala, Centrele de recuperare putând inlocui pentru todeauna pedeapsa cu moartea sau privarea de libertate pe viata. Am convingerea ca nu suntem prea departe de acest obiectiv, realizarea lui inscriindu-se cert in orbita progresului umanităţii.

Fascismul cu intregul sau cortegiu de crime si represalii lovind popoare intregi  nu s-a limitat doar la Italia si Germania. Sub o varietate de forme si particularitati el si-a facut simtita prezenta in numeroase alte tari din Europa, instituind regimuri dictatoriale asemanatoare. Astfel de dictaturi fasciste, in sec.al XX-lea, au fost in Portugalia, sub conducerea lui Salazar, in Spania  sub Franco, in Ungaria sub amiralul  Horty si altele.

Intrebarea ce staruie in randul contemporanilor este si  aceia „Daca fascismul  a fost doar rezultatul  crizei economice, sociale si nationale ce a urmat Primului Razboi  Mondial  sau al unui proces  mult  mai complex?”  Opina mea este ca fascismul ca miscare ultra radicala ( de dreapta) a aparut si  ca o reactie la nasterea dupa  Revolutia  Bolsevica din Rusia, a  unei noi miscari extremista  (de stanga), nu mai putin primejdioasa. Ambele  miscari isi intemeiau ideologia pe principiul invrajbirii  dintre oameni: fie dintre rase si nationalitati, (in cazul fascismului) fie intre clasele sociale (in cazul comunismului), cu efecte tot atat de nefaste pentru umanitate. Fascismul si Bolsevismul (mai tarziu Comunismul) ca atitudine fata de om, in esenta lor, nu erau deosebite; poate doar prin promisiunile si propaganda folosita  pentru amagirea  oamenilor. Altfel  conceptele fasciste cu privire la superioritatea rasei ariene si natiunii germane ca si conceptele comunismului privind lupta de clasa sau al legitimitatii dictaturii proletariatului, n-au folosit decat pentru manipularea   unor mase ignorante, usor de convins cand  la o tabara cand la alta. 

In concluzie, ambele  miscari, atat cea fascista  cat si cea comunista,  s-au  dovedit a fi  impotriva insasi a umanitatii.  Opinii despre  comunism,  care a supravietuit fascismului, mai multe  decenii , vor fi prezentate  in capitolul urmator, III-B.

Subiectul  mi-a fost sugerat de o logica simpla  dar de o  importanta fundamentala. Stim, de pilda, ca “omul”, pe parcursul intregii sale vieti se afla inevitabil intr-un dublu raport : mai intai cu natura in mijlocul careia traeste si, in al doilea rand, cu societatea umana, careia ii apartine.In fata fortelor  naturii omul ramane inca neputincios, stihiille acesteia manifestandu-se  ca o condamnare fara multe sanse de aparare. Aceasta-i natura- “suverana”ndeocamdata, iar noi oamenii nu facem decat sa-i suportam resemnati  arbitajul.

In cea-ce priveste raportul “Om-Societate”, lucrurile trebuie judecate de pe alte pozitii: raportul om-societate sau societate-om  presupune dreptul fiecaruia  la un tratament egal. Orice nedreptate, lipsire de libertate, provocare de suferinte sau moarte altor oameni, trebuie considerate ca o crima la adresa umanitatii. Ele nu mai depind de acea “natura” salbateca, fata de care oamenii sunt neputinciosi, ele sunt o creatie  a oamenilor si asa cum au fost initiate, tot astfel pot fi evitate sau eliminate. Inteligenta si genialitatea, care l-au ajutat pe om in  comiterea unor astfel de crime, aceias inteligenta si genialitate il  pot ajuta sa  anihileze  din fase acest gen de fapte. Nu mai lipseste decat vointa pentru acest pas, iar vointa este data de constiinta. Aceasta va fi cheia intregii probleme  ce framanta omenirea , dar careia, se pare,  nimeni nu –i acorda  inca atentia cuvenita.

Extrapoland concluziile de mai sus la perioada  istorica convenita de noi sub denumirea de “Homo Sapiens  Viollentis” descoperim, nu fara surprindere, ca domeniul  cel mai alterat al  activitati umane, prin nesocotirea omului si a  drepturilor lui elementare, este cel al “politicii”. Si nu intamplator. Politica este aceia care detine monopolul   conducerii popoarelor, natiunilor, coalitiilor de state, etc., cu cel mai mare impact asupra vietii oamenilor. Fireste, nu trebuie sa generalizam: sunt si sisteme politice ce asigura conditii optime vietii si dezvoltarii umane.

Dar  in politica unor state sau grupari de state in cele mai multe situatii apar orientari total opuse popoarelor, umanitatii. Este si cazul regimurilor politice  totalitare.

Mai intai, sa-mi fie ingaduite cateva consideratii orientative asupra definirii si continutului a ceace numim regim politic. Potrivit opiniei celor mai cunoscuti sociologi, ”regimul politic” reprezinta forma de organizare si functionare a sistemului politic si in consecinta prin regim politic se intelege modul concret de organizare, institutionalizare si functionarea sistemului politic si de exercitare a puterii politice de catre o forta social-politica in cadrul unei comunitati sociale. Mai departe ni se spune ca “natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii sociale este rezultatul raportului de forte dintre clase, grupuri sociale, partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni,  organizatii, dintre acestea si societatea civila si politica.

Pentru tema noastra, o importanta deosebita are, insa, clasificarea regimurilor politice, oferindu-ne un adevarat barometru al cunoasterii tensiunilor din comunitatile umane. Si in aceasta privinta exista mai multe modalitati de clasificare. Eu, insa, si de aceasta data m-am orientat spre clasificarea  unor sociologi de notorietate mondiala.

Una dintre aceste clasificari este cea facuta de M. Duverger, care pornind de la 4 criterii: tipul de alegeri, structura alesilor, formarea organelor de conducere si relatiile dintre acestea, concluzioneaza ca pot exista:

                       -Regimuri liberal democratice si

                       -Regimuri autoritare

In categoria  regimurilor liberal democratice el include regimurile prezidentiale si cele parlamentare. Regimurile autoritare sunt impartite la randul lor in regimuri comuniste, fasciste si regimurile politice  ale tarilor in curs de dezvoltare.

O alta clasificare interesanta, apartine lui Raymond Aron, care porneste de la criteriul numarului de partide participante la conducerea societatii. Pe baza acestui criteriu gaseste doua tipuri de regimuri politice:

                -Regimuri politice monopartidiste, considerate nedemocratice-totalitare;

          -Regimuri politice multipartidiste sau constitutional pluraliste, democratice prin  caracterul lor.

Impartasindu-le intru-totul conceptele celor  doi titani ai gandirii contemporane imi iau ingaduinta a adauga cateva opinii propii. Criteriul de baza  luat in consideratie  la  categorisirea  regimurilor politice ar fi mai potrivit “‘atitudinea fata de om in general” si nu fata doar de o clasa,  categorie sociala sau nationala. In functie de atitudinea fata de om regimurile politice pot fi categorisite in regimuri anacronice-inumane, care franeaza progresul social uman si  regimuri autentic democratice –umane, singurele care favorizeaza finalizarea destinului omenirii pe Pamant.

De fapt, experienta istorica  a umanitatii din ultimele veacuri ne-a demonstrat ca regimurile politice dictatoriale, intemeiate pe folosirea fortei unui segment  al  populatiei impotriva celeilalte, a represunilor inpotriva tuturor acelora care nu inpartasesc politica celor instalati la putere n-au avut o existenta durabila. Ele au fost todeauna  eliminate din viata popoarelor, aidoma unui corp strain, a carui prezenta intr-un organism viu poate cauza sfarsitul.

Incep a crede ca umanitatea in drumul ei spre perfectiune, si-a creiat sisteme proprii, de auto-aparare, asigurandu-i o anumita imunitate.

Marturii, in sensul celor sus amintite, ne sunt si regimurile totalitare din Secolul al XX-lea- Fascist  si Comunst, care  au  impins  omenirea la adevarate  dezastre, dar pe  care istoria, e drept dupa uriase sacrificii, le-a  eliminat din viata popoarelor, speram – pentru todeauna.

Ciudate sunt si imprejurarile in care aceste regimuri au ajuns la putere. De fapt,  istoria a consemnat unul dintre cele mai  rasunatoare  paradoxuri ale secolului trecut, acela ca, desi regimurile politice fasciste si comuniste, prin caracterul lor, au fost cele mai “inumane” dintre cele cunoscute pana atunci, ele au  ajuns la putere cu un larg sprijin de masa. Iata inca un exemplu la scara continentala, cum imense parti ale populatiei pamantului pot fi inselate, situandu-se de partea  celor  ce  le pun la cale pieirea.

Au existat, fireste  si circumstante ce au favorizat  fortarea  luarii puterii de aceste regimuri. Dintre acestea trei au avut o influenta determinanta: a)Crizele  economice, sociale si politice, ce au urmat  Primului Razboi Mondial, care au secatuit de  ultimele puteri si  rezerve popoarel lumii; b)Neputinta regimurilor politice, legal constituite, de a iesi din sufocantele crize si c) Cresterea nemultumirii maselor, gata sa se revolte impotriva  propriilor guverne, in acest sens crezand  in sprijinul partidelor fasciste.

Pe fundalul acestor probleme  Europene, deosebit de  acute, si-au facut aparitia in postura de salvatori  ideologia comunista in Rusia Tarista iar cea fascista in Italia, Germania, Spania si alte tari Europene. Popoarele europene in disperarea lor au intampinat comunismul si fascismul cu sperante si incredere, ca pe niste salvatori de ultima ora. Asupra acestei uriase erori Europa se va trezi  mult mai tarziu, dupa pieirea a sute  de milioane de oameni, victime ale acestor regimuri politice totalitare.

                                    Thomas Edison

Cap II-“Homo Sapiens Bellicus”, cea mai intunecata era  din existenta umanitatii.

 Astfel poate fi denumita era in care  aproape totul se intemeiaza  pe relatii conflictuale, violenta  stand la baza solutionarii majoritatii  litigiilor dintre oameni, dintre popoare.Debutul acestei “ere”  este  marcat de momentul cand oamenii devin constienti de existenta lor ca fiinte dintr-o  clasa aparte, superiora  celorlante fapturi de pe Pamant.

Fenomenul s-ar  fi petrecut cu circa 100.000 de ani in urma si el isi mai produce efectele si astazi .Acea trezire,respectiv constientizare a existentei umanitatii ,ca specie de sine statatoare,o putem considera printre primele revolutii umane infaptuita lent,  fara varsare de sange . Intalnim aici un paradox-trecerea societatii la un nou stadiu de dezvoltare fara folosirea violentei,dar a carei practica cotidiana se bazeaza pe violenta     .

In cele ce urmeaza,vom incerca sa rezumam aceasta uriasa perioada din istoria omenirii la cele mai importante caracteristici, care vin in sprijinul intelegerii temei noastre.

Mai intai ar  trebuii  sa facem cateva precizari;intre care si aceia ca prin aceasta lucrare  nu intentionez sa culpalizez nici-o categorie de oameni, nici macar  pe aceia care au facut parte din randurile tortionarilor si al asuprutorilor. Daca am face acest lucru,ne-am afla intr-o pozitie total  contradictorie cu scopul lucrarii. Si aceasta nu este totul;

atitudinea mea toleranta, recomandata si altor istorici, se intemeiaza pe motive mult mai profunde si realiste.

Ar fi absurd  ca acum, la sute sau mii  de ani sa acuzam pe acei oameni pentru aplecarea lor spre violenta.

Inainte de aceasta ar trebui sa ne intrebam –“cine erau acei oameni  familiarizati atat de mult cu violenta si daca recurgerea la violenta  constituia un act voluntar al celor ce  il foloseau?Studiati viata acestora si veti afla ca si ei au avut o copilarie,incarcata de dorinti din cele mai nobile dar au sfarsit prin a fi criminali.Unde,cand  si de ce s-a produs schimbarea? Iata problema ce trebue dezlegata!

De veti dori sa  stiti cu sinceritate acest lucru veti constata ca acei oameni, de fapt, erau produsul unor circumstante,a unor conditii si mentalitati ale vremii de care nu pot fi singurii raspunzatori. Ajungem astfel  la concluzia ca eradicarea fenomenului “violentei”,asemenea tuturor viciilor  din lume si din toate timpurie, nu poate fi realizata  decat printr-o cercetare profunda a  cauzelor care i-au dat nastere .Altfel ,condamnarea doar a unor oameni, adeseori pe baza unor acuzatii presupuse, nu  schimba cu nimic situatia. Dimpotriva, fenomenul in cauza i-a proportii cu consecinte tragice pe termen lung. In cele ce urmeaza, ramanand loiali scopurilor amintite vom incerca sa sugeram o noua viziune in cercetarea istorica, astfel.

Nu ne propunem sa inventariem evenimente  sau oameni, care de- alungul istoriei au provocat, prin violenta, atata suferinta omenirii. Mai important, dupa opinia  mea, este investigarea cauzelor care au inpins lumea la acele

violente. Acolo vom  sti si daca fenomenul sau evenimentele in cauza puteau fi prevenite.

Luand in consideratie, de exemplu, oricare eveniment din cele generatoare de violenta: razboi, revolta, revolutie, act terorist, etc toate sunt urmarea unor cauze. Experienta istorica ne indica 4 principale domenii de  activitate  in care pot fi gasite aceste cauze: economic, social, politic si moral (religios).

O retrospectiva a celor petrecute in intimitatea  unui fenomen, precum este razboiul, de exemplu, ne  ofera multe date din care putem  trage concluzia ca supraveghind  de timpuriu fenomenul (pastrarea lui sub control)  si adoptand o politica anticipativa  mai flecsibila, exista posibilitatea evitarii acestora.

Intr-o viziune mai larga,s-ar putea emite   chiar  o regula generala, intemeiata pe cunoscuta logica, potrivit careia nimic  din aceasta lume nu are loc la intamplare: toate au o cauza si, totodata o evolutie, parcurgand succesiv un stagiu de “incubatie”,un altul de acumulare(de maturizare),dupa care ,implacabil urmeaza saltul –trecerea intr-o alta calitate. In cazul tragediilor umanitatii, acest salt insemnand fie un razboi devastator, fie o revolutie violenta sau orice alt conflit inter-uman sangeros. Cunoscand fenomenele in strcturalitatea evolutiei  lor,apare posibilitatea interventiei omului pentru stoparea tendintelor negative -distructive ale  acestora si, de ce nu ,chiar evitarea lor. Potrivit convingerilor mele,razboaele, revolutiile sangeroase si oricare alte conflicte social-umane pot fi evitate ,daca oamenii, cu intelepciunea lor,s-ar implica in detensionarea situatiilor explozive inca din fazele  de inceput ,din  perioada acumularii  tensiunlor.

Materialismul dialectic, o filosofie de altfel  obiectiva si realista a lansat  cunoscuta teza a “luptei contrariilor”, prin ale carei efecte omenirea se afla intr-o neintrerupta dezvoltare . Pana aici totul este corect. Ulterior insa, teoreticieni comunisti de la inceputul sec. al XX-lea sub motivatia dezvoltarii teoriei sus-amintite au absolutizat caracterul violent-sangeros al trecerii de la o societate la alta ,cea-ce a constituit o grava eroare. Astazi se stie deja ce s-a urmarit prin aceasta  teza  “adaugata” la invatatura marxista . Prin  ea se incerca  legitimarea altor numeroase  teze, ca de exemplu cele referitoare la “lupta de clasa,ca motor al dezvoltarii social-umane”,  “dictatura proletariatului”, statul “dictaturii proletariatului”, etc.toate acestea servind doar politicii  regimurilor comuniste totalitare.

In realitate istoria ne-a oferit numeroase exemple in care lupta contrariilor, respectiv rezolvarea   contradictiilor, antagoniste sau neantagoniste, au avut loc si  fara violenta,  adica pe cale pasnica. Marturii ne sunt revolutiile din tarile Europei Centrale si de Est  (cu exceptia Romaniei) de la sfarsitul sec. al XX-lea,care au si intrat in istorie ca “Revolutii de catifea”,sau ,de ce sa nu amintim de celebrul oncept al”coexistentei  pasnice”dintre oranduirle social-economice diferite ,din vremea Razboiului rece si ,pentru a incheia sa mentionam  de acele multe conflicte  inghetate  din zilele noastre,inghetate pana la gasirea unor solutii pasnice.

Prin urmare, a considera  violenta ca pe ceva  inevitabil in rezolvarea contradictiilor sociale sau nationale constitue o grava eroare,infirmata ,asa cum ne-a  dovedit-o experienta istorica a ultimelor  decenii.Tocmai de aceia atitudinea si opiniile mele sunt in dezacord categoric cu toate acele concepte care prevad un sfarsit tragic omanirii. Este exclus. Natura sau Dumnezeu, posedand  o inteligenta atotcuprinzatoare, nu cred ca vor lasa ca o opera  de milioane de ani,(timpul  consumat cu evolutia “omuuil”)sa fie sacrificata intr-o clipa.