Cap.VII-„CONSTIINTA” ULTIMA FRONTIERA IN EDIFICAREA DESTINULUI OMENIRII.
Cu ingaduinta cititorului, din startul acestui capitol intervin cu cateva explicatii de natura a pune in evidenta logica si coerenta de ansamblu a prezentei lucrari.Mai intai vom remarca legatura organica dintre cap. I (redescoperirea destinului umanitatii), si acest capitol, care evidentiaza rolul decisiv al constiintei in „ edificarea” destinului omenirii. Cu alte cuvinte omenirea, in drumul spre desavarsirea destinului sau terrestru (respectiv-Universal), obiectiv parcurge doua faze marcate de tot atatea momente cardinale. Primul a fost cel descris la capitolul de inceput, momentul istoric cand omenirea trezita parca dintr-un somn adanc, devine constienta de propia-i existenta; o alcatuire din fiinte, altfel decat cele din jur, fiinte superioare celorlalte, care le dadea dreptul la o pozitie avantajata pe pamant si doar atat.
Constiinta oamenilor, in acele vremuri de inceput, se limita la simpla existenta ca specie si care nu avea alt tel decat asigurarea supravietuirii in confruntarea cu natura si celelalte specii. Putini oameni ai acelor timpuri gandeau la necesitatea transformarii lumii intr-una conforma cu destinul ei. Cei care, totusi, s-au ridicat la acest nivel de constiinta se aflau printre geniile gandirii umane, marii initiati ai lumii esoterice, slujbasi consacrati ai unor biserici si de ce nu si alti numerosi laici de o inalta moralitate, care si-au consacrat viata recastigarii omului pentru propria-i cauza.
Al doilea moment crucial in recuperarea omului pentru cauza propiului sau destin este acela cand „constiinta” se va manifesta la nivelul intregii societati sau a unei mari majoritati, gata nu numai sa creada intr-un final al omului non-viciat dar sa se implice direct si activ in edificarea acestuia. Cum si in ce conditii se vor produce toate aceste lucruri, este insasi tema capitolului de fata.
Cuvantul ”constiinta” este de origine latina, alcatuit din doua parti: „cum”= cu si ”scientia”= stiinta, in traducerea limbii romane insemnand simplu „cu stiinta”.
Intr-o formulare sintetizata a dictionarului filozofic ni se spune ca, ”constiinta reprezinta forma cea mai inalta de reflectare psihica a realitatii, proprie numai oamenilor, produs al activitatii creierului uman, sub actiunea conditiilor sociale”. Fireste ca din aceasta formulare, generala si mult prea abstracta, nu vom intelege esenta „constiintei” in complexitatea ei. Exista insa o vasta literatura consacrata acestui concept care ne faciliteaza cunoasterea multi-dimensionala a cea-ce numim constiinta.
Prin urmare vom apela si noi la opiniile unora din cei mai titrati cercetatori in domeniu.
Savantul francez Henri Ey, de pilda, in monumentala sa lucrare „Constiinta”*, ajunge la o surprinzatoare concluzie, spunandu-ne ca omul nu are o „constiinta”, ci este constient. El este structural constient. Constiinta, spune Ey, este in primul rand un ”mediu”, ea nu este o locatie, ci o miscare, un dinamism care evidentiaza obiectivitatea lumii in reprezentarea omului.
In al doilea rand, continua autorul, constiinta se defineste prin subiectul care o manifesta, si anume ca posibilitate a acestuia de a se constitui prin sine ca obiect pentru sine si pentru altul. In imaginea publica, ea, constiinta, ni se infatiseaza ca”model al lumii”.
In al treilea rand, constiinta nefiind de natura spatiala ci temporala, ofera omului posibilitatea unei perfectionari neintrerupte. De aici, concluzioneaza Henri Ey, incepe un inalt determinism al constiintei; ea „impinge” Eul sa-si depaseasca conditia, atingand stadiul ”constiintei de sine”, cea mai inalta forma de manifestare la nivelul individual a fenomenului global al constiintei.
In sfarsit, conchide savantul francez, ”In esenta, a fi constient inseamna a te raporta intodeauna la „un model al lumii”, spre care, in mod natural, aspira toti oamenii, rezultand astfel acea dinamica a societatii spre perfectiune”.
Alti ilustri cercetatori ai acestei teme ne dezvaluie o larga diversitate a constiintei umane. In afara constiintei individuale, exista o constiinta sociala, aceia care se formeaza si se dezvolta in decursul istoriei societatii, reprezentand reflectarea existentei sociale a oamenilor. Constiinta sociala, la randul sau, ni se infatiseaza sub mai multe forme: constiinta de grup (profesional, etnic, religios etc.), constiinta economica, constiinta politica, constiinta civica, constiinta morala si altele, cuprinzand dupa cum se poate observa, toate laturile vietii materiale si spirituale ale umanitatii. Pentru evitarea oricaror confuzii, in cartea de fata, va fi folosit exclusiv termenul de „constiinta”, cu sensul sau general, de suprema responsabilitate a omului, fata de propiul sau destin si al societatii careia ii apartine.
Toate aceste sublinieri , sper a ne da o imagine, fie ea si incompleta, asupra rolului determinant al constiintei umanitatii in edificarea a cea-ce am numit „Era Homo Globalis Pacificus”.
Si pentru ca e de asteptat o avalanse de critici, acuzand lucrarea de derapaj in idealism , voi reaminti tuturora binecunoscuta fraza, din opera lui K.Marx, confirmata de istorie, care spunea; „Indata ce o idee a cuprins masele, ea devine o adevarata forta materiala”! No-comment!
Firesc, ne punem intrebarea daca procesul constientizarii rolului constintei in transformarea calitativa al omului este de data recenta sau de mai multa vreme in urma? Iata o intrebare care imi ofera prilejul dar si datoria de a readuce in memoria cititorului primele raze, primele manifestari, aparute inca din intunecatul Ev-Mediu , vizand „constientizarea constiintei”. Ele s-au constituit la inceput in doua mari miscari consacrate trezirii constiintei oamenilor, cunoscute in istorie sub denumirea de umanism si iluminism.
Umanismul a aparut ca o miscare culturala si de orientare a gandirii din epoca „Renasterii” (sec.XIV-XV). Inspirat de prefacerile sociale ce anuntau aparitia burgheziei, umanismul a reprezentat o reactie fata de mistica dezumanizanta a inchizitiei si a teologiei din Evul-Mediu, care proslaveau atotputernicia divinitatii in timp ce se proclama nimicnicia omului pentru intreaga sa existenta pamanteana.
Umanismul a insemnat o puternica rezistenta in fata fortelor intunecate ale Evului Mediu, in apararea ”omului”, promovand o conceptie noua, laica, in centrul careia se afla omul, ideea dezvoltarii personalitatii umane, a legitimitatii fericirii terestre.
Aria de raspandire a miscarii umaniste o gasim mai ales in Europa, incepand cu Italia (Petrarca, Boccaccio, Leonardo, Campanella si altii) apoi in Franta (Rabelais, Montaigne), Spania (Cervantes), Anglia ( F.Bacon, Shakespeare), Germania, Ungaria, Polonia, Cehia etc. In Tarile Romane umanismul a fost reprezentat de N.Olahus (Transilvania), Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir (Moldova si Tara Romaneasca).
Termenul de „umanism” a fost adoptat de istoriografie dupa anii 1800, desemnand totalitatea conceptiilor care de-a lungul istoriei recunosc demnitatea, valoarea si posibilitatile nelimitate de desavarsire ale fiintei umane. In acest sens, I. Kant a sintetizat totul int-o maxima: ”Priveste pe om intodeauna ca un scop si niciodata ca un simplu mijloc”.
La scurta vreme dupa umanism, istoria a inregistrat aparitia unei alte noi miscari etic-culturale consacrate omului –„Iluminismul”.
Aceasta miscare, apartinand gandirii rationaliste din sec.XVII-XIX, si-a asumat rolul de a vindeca societatea de viciile sufocante ale acelor vremuri, pe calea raspandirii cunostintelor stiintifice, a culturii (luminii), acordand „constiintei” rolul hotarator in toata acea nobila opera de insanatosire a umanitatii.
Fireste, si atunci si mai tarziu, spirite inapoiate au criticat aceste miscari ca fiind utopii, lipsite de sansele reusitei. Dar realitatea istorica a dezmintit categoric acele aprecieri, ideile umaniste si ale iluminismului stand la baza tuturor revolutiilor „burghezo-democratice” ce au urmat, si care au asigurat iesirea omenirii din intunecatul Ev- Mediu. Operele acelor straluciti exponenti ai iluminismului: Voltaire, Montesquieu ,Rousseau, La Mettrie, Helvetius (din Franta) sau Lessing, Schiller, Goethe (din Germania) si multi alti iluministi romani, rusi ,polonezi, cehi, din America de Nord, America Latina si alte zone geografice, constitue una din cele mai valoroase mosteniri culturale ale umanitatii, un adevarat tezaur al moralitatii, un veritabil manifest in favoarea a cea-ce numim „constiinta” umana.
Fireste, veti spune ca acele timpuri de glorie ale umanismului si iluminismului au apus de multa vreme, odata cu eroii initiatori ai acelor miscari. Da, fizic se poate crede si asa. Dar acele idei n-au disparut. Dimpotriva, ele au cucerit, fara exagerare, o intreaga lume; acele idei au stat la baza revolutiilor din sec.XIX, al victoriilor umanitatii asupra fascismului si comunismului din sec.XX, la baza edificarii unor regimuri democratice mai apropiate de ceace numim ”democratii autentice”, realitati indubitabile.
Dar, faptul cel mai important pentru prezentul si perspectivele acestui nou mileniu este acela al aparitiei unor noi miscari socio-cultural-educationale, al caror scop este edificarea mult visatei societati armonioase, fara conflicte si varsari de sange, in care omul, aflat sub puterea unei constiinte desavarsite, se manifesta in toata plenitudinea virtutilor umane.
Asa cum oamenii se nasc cu dorinta „de mai bine”, care ii insotesc toata viata, tot astfel ei se nasc cu simtul unei atractii spre o neincetata perfectiune. Numai ca, putini oameni sunt aceia care ating performanta de a deveni celebri, cu mult deasupra contemporanilor lor. Si, desi operele acestora au constituit singurele raze de lumina, intr-o lume a umbrelor, am ales sa prezint cititorului nu celebritati izolate ci adevarate miscari de masa, din acele ample curente socio- culturale, consacrate constientizarii omului asupra destinului sau istoric.
Una dintre acestea este si „Asociatia Armoniei Globale”(GHA), organizatie non-guvernamentala, infiintata in 2005, insumand deja peste un milion de participanti din 80 de tari. Membrii acestei miscari sunt in cea mai mare parte din lumea academica; cadre universitare, sociologi, filozofi, politicieni, oameni de stat, scriitori, poeti, artisti, etc, care au decis sa-si consacre intrgul timp liber edificarii unei civilizatii globale armonioase, asa cum rezulta insasi din denumirea organizatiei.
Din „Declaratia Universala” a organizatiei aflam ca principiile in baza carora isi desfasoara activitatea cei inregimentati acestei miscari, pornesc exclusiv de la conceptul „Armoniei”, privita sub toate ipostazele ei:
a)Armonia-lege si ordine universala (divina, naturala, sociala si individuala), care se manifesta in echilibrul dinamic general al diversitatii din natura si societate.
b)Armonia-ca armonie a culturii si ca o cultura a armoniei, care devine constienta doar intr-o civilizatie armonioasa.
c)Armonia- conditie obiectiv-necesara a dezvoltarii echilibrate din natura si societate.
d)Armonia-in conditiile societatii contemporane, nu poate fi creata si dezvoltata decat cu buna stiinta, pe baza intelegerii stiintifice a armoniei globale si a legilor ei.
e) Armonia-rezultat inevitabil al globalizarii si al rezolvarii constiente ale marilor probleme globale: crizele surselor energetice, poluarii, cresterii temperaturii globale, combaterii saraciei,etc.
Armonia, ni se spune, este valoarea care uneste toate natiunile lumii si se recunoaste in toate culturile si religiile.O civilizatie armonioasa constitue alternativa pozitiva atat la capitalism cat si la socialism, excluzad doar patologiile lor sociale, dar pastrandu-le reusitele ce le-au fost de folos oamenilor.
Este de apreciat caracterul deschis al acestei miscari, a unei atitudini lipsite de orice prejudecati in a prelua tot ce a fost si este benefic oamenilor, chiar si de la regimuri politice sau ideologii esuate. Aceasta atitudine constructiva reprezinta ea insasi o dovada a loialitatii organizatiei fata de ceace intelegem prin „armonie”. Nu poti construi o societate armonioasa intemeiata pe ura si invrajbirea oamenilor, ci doar printr-o atitudine obiectiva, intelegatoare, punand accentul nu pe ceace dezbina ci pe ceace uneste oamenii.
Mişcarea New Age (Noua Era) este un alt curent modern si umanist ce susţine o viziune comuna a unei noi ere a iluminării, a cunoaşterii si a armoniei. Aceasta mişcare se întemeiază pe MONISM (TOTUL ESTE UNA) si pe PANTEISM (TOTUL ESTE DUMNEZEU). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie sa devii oficial membrul unui grup sau sa mărturiseşti crezuri riguroase. Mişcarea este extrem de diversificata. Din acest motiv, nu poate fi categorisita ca cultic-ritualista, ca si bisericile clasice, si nici nu se poate defini ca secta. Nimeni nu poate vorbi in numele întregii comunităţi. In timpul anilor 50 si până la mijlocul anilor 60, mişcarea era asemenea unui aisberg gigantic, cu peste 90% din masa lui aflata încă sub apa. încetul cu încetul, acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţa, in tendinţa perfect justificabila de căutare si de găsire a unor răspunsuri la întrebări vechi, neelucidate de restul organizatiilor anacronicizate. Intre factorii care au facilitat aparitia acestei miscari au fost:
Transcedentalismul unul dintre primii si cei mai importanţi factori ai secolului 19. Exponentul cel mai însemnat al acestuia a fost Ralph Waldo Emerson (1803-1882). Emerson si transcedentalistii au fost cei ce au pus bazele apariţiei si formarii mişcării New Age. “Intuiţia, spun acestia, este mai presus decât simţurile, in descoperirea adevărului, iar Dumnezeu se poate revela omului prin intuiţia sa. Scopul religiei este o unire conştienta a umanităţii cu Dumnezeu”.
Teozofia este un al doilea factor, la care si-a adus o majora contribuţie Societatea Teozofica fondata de Helena P. BIavatsky in anul 1875. Termenul Teozofie înseamnă “înţelepciune divina”. Următoarele idei ale New Age-ului au fost susţinute teozofic, spunandu-ne, de pilda, ca maeştrii iluminaţi ghidează evoluţia spirituala a omenirii. Aceştia sunt persoane care in trecut si-au încheiat evoluţiile lor pământeşti prin reincarnări repetate, iar acum îşi continua evoluţia pe un plan superior al existentei lor (printre aceştia se numxăra Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed si alţii). Antropozofia este o ramura a Teozofiei, ea a fost infiintata in anul 1912 de către Rudolf Steiner. Termenul Antropozofie înseamnă “înţelepciunea omului” si a fost propus pentru a reaminti oamenilor ca poseda întregul adevăr si întreaga înţelepciune universala in sinea lor. R.Steiner a susţinut ca acest adevăr lăuntric se poate descoperi folosind ştiinţe aparte, care il pot face pe om sa cunoască o percepţie hipersensibila fata de lumile spirituale, imperceptibile organelor de simt omeneşti sau aparatelor moderne.
Scoala Arcana o alta ramura a Teozofiei, a fost fondata in anul 1923 de către Alice si Poster Bailey. Multe din doctrinele acestei scoli de gândire sunt similare celor ale Teozofiei, incluzându-le si pe cele privitoare la Maeştrii iluminaţi. Alice Bailey a fost purtătoarea de cuvânt a unui Maestru cu numele de “Tibetanul”. In acest rol, ea a scris 19 cârti dictate de către acest Maestru.
Mişcarea Eu Sunt este tot o ramura a Teozofiei, a fost fondata prin anii 30 ai secolului 20 de către Guy si Edna Ballard. Scopul revelaţiilor primite de ei este de a pregăti omenirea in vederea venirii Epocii lui Acvarius si a răspândirii la scara planetara a Conştiinţei lui Cristos.
Spiritismul, se poate defini ca fiind practica de încercare a stabilirii comunicării cu spirite umane plecate din aceasta viata, sau cu spirite inteligente imateriale (niciodată incarnate pe pământ), prin intermediul unui medium omenesc, cu scopul de a obţine informaţii despre alte sfere de existenta imateriale.
Am tinut sa mentionez toti acesti factori pentru a observa ca miscarea, desi intemeiata pe conceptii teozofice, ajunge la concluzii si invataminte de ordin practic in orientarea educatiei si a moralitatii umane, dupa cum se va vedea in continuare.
In acest scop voi mentiona mai intai cateva din principalele trasaturi ale miscarii New Age.
Sincretismul religios Mişcarea New Age este sincretista, adică combina si sintetizează învăţaturi si principii religioase valoroase si plauzibile. Culege din învăţaturile tuturor religiilor lumii ceea ce e bun, adevărat si valoros, si le redefineste sub forma unei noi concepţii despre lume si viata: “Noi onoram adevărul si frumuseţea tuturor religiilor lumii si credem ca fiecare din ele conţine o parte din Dumnezeu, un sâmbure al adevărului care sa ne unească pe toţi”. New Age nu oferă un devotament exclusiv unei forte supranaturale invizibile si inaccesibile, unui învăţător sau unei învăţaturi anume. Dimpotrivă, ei cred ca tot cea ce este , este DUMNEZEU, revelat pe sine (printre alţii) in Isus, dar si in mulţi alţi maeştrii înălţaţi, cum ar fi Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Mohammed etc. Prin urmare, Biblia nu poate ridica nici o pretenţie de a fi singura revelaţie a lui Dumnezeu făcuta omenirii, ci numai una din multele sale revelaţii.
Daca totul este una (MONISM) si totul este Dumnezeu (PANTEISM), atunci si noi oamenii, precum si toate creaţiile materiale ale giganticului Univers, sunt in ultima instanţa părţi intrinsece ale lui Dumnezeu, sunt Dumnezeu. Odată ce noi incepem sa pricepem ca toţi suntem Dumnezeu, ca toţi avem atributele sale, intreg scopul vieţii devine redescoperirea măreţiei divine din noi, a iubirii, a înţelepciunii, a înţelegerii si a inteligentei perfecte.
Transformarea, privita sub dubla sa ipostaza: transformarea personala si transformarea planetara.
Transformarea personala reprezintă corespondentul naşterii din nou din creştinism, bazându-se pe recunoaşterea personala a contopirii cu Dumnezeirea, cu umanitatea, cu universul. Aceasta recunoaştere este descrisa ca iluminare, armonizare, acordare, realizarea sinelui, realizarea lui Dumnezeu sau actualizarea de sine. Este absolut nevoie de o asemenea iluminare, deoarece noi oamenii, am acceptat falsul (sau am cedat iluziei), limitarii omenesti si marginirii omului. Pentru ca am uitat, in mod nejustificat adevarata noastra identitate divina. Doar printr-o transformare a constiintei noastre putem scapa de acea minciuna si putem redescoperi adevaratul nostru potential divin.
Transfomarea planetara se spera a se realiza prin atingerea unei mase critice suficiente de oameni, ce au fost ei insisi personal transformaţi, si care isi asuma răspunderea socio-politica pentru întreaga umanitate.
Fara pretentia de a fi prezentat totul despre New Age, in incheiere voi mentiona doua fundamentale influente ale acestei miscari asupra societatii.
Prima consta in accentul pe starile modificate ale coonstiintei, obtinute prin meditatie, relaxare si biofeedback, cu acordarea unei depline autonomii omului, eliberat de conformismul si oricare alte contrangeri daunatoare.
Cea de a doua influenta vizeaza „educatia transpersonala” al carei rezultat ar fi constientizarea oamenilor asupra divinitatii lor launtrice, si a necesitatii de a actiona in conformitate cu aceasta.
New Age ii invata pe oameni trei crezuri cardinale: „Tu esti propriul tau Dumnezeu”, „Tu iti creezi propia ta realitate”, „Tu ai un potential nelimitat”. Toate acestea in opinia mea demonstraza o fireasca mobilitate in gandire, un raspuns adecvat rezolvarii actualelor probleme ale omenirii, ce nu pot sa fie ignorate, de vrem a ne inscrie pe orbita edificarii destinului omenirii.
Am lasat la urma mentionarea „Francmasoneriei”, ca o miscare atipica, deosebita de celelalte curente dar care, in fond, urmareste acelasi scopuri „binele umanitatii”, ”perfectiunea omului” in perspectiva infaptuirii destinului pentru care se afla pe pamant.
Fracmasoneria este o societate organizata, o Fraternitate, ale carei origini se afla adinc inradacinate in istoria umanitatii. Simbolistica si ritualul acesteia, invaluite intr-un adanc mister au dat prilejul a numeroase suspiciuni si speculatii la adresa ei. In realitate, insa, Fracmasoneria este o miscare de tip umanist. Accentul activitatii fracmasoneriei cade pe cultivarea virtutilor morale, estetice, pe crearea unor caractere umane bazate pe principiul Adevarului. Adevarul si Omul moral, constient de menirea sa pe Pamant au fost si sunt si astazi telurile pentru care lupta Masoneria.
Din istoria veacurilor trecute se recunosc meritele masoneriei in solutionarea unor probleme cruciale ale umanitatii , ca de exemplu:
-Declaratia de independenta a U.S.A.(1776)
-Charta Drepturilor Omului
-Revolutiile din Franta (1789),din Europa sec19-lesi din Rusia (1905 si 1917)
-Unificarea Italiei,din sec.XIX-lea
-Intemeierea Ligii Natiunlor (interbelica)
-Infintarea Organizatiei Natiunilor Unite ONU (Dupa Cel de al 2-lea Razboi Mondial)
-Crearea statului Israel si altele.
In favoarea Poporului Roman sunt de asemenea cunoscute o serie de evenimente realizate cu concursul Fracmasoneriei, ca de exemplu:
-Unirea Principatelor Romane (1859)
-Obtinerea Independentei Romaniei (1877)
-Aducerea regelui Carol I in Romania(1886)sialtele
O definitie mai generala care pare a surprinde esentialul acestei fraternitati ne spune ca „Francmasoneria este o institutie fundamental filantropica si filozofica care urmareste cautarea adevarului, studierea moralei si practicarea solidaritatii: toate eforturile ei vizeaza implinirea materiala si morala,perfectionarea intelectuala si sociala a omenirii. Principiile ei sunt: toleranta recciproca, respectul pentru ceilalti si respectul de sine, libertatea absoluta a consiintei.
In mass-media ea este prezentata si sub ipostaze negative. Este cunoscut faptul ca, dintodeauna „Fracmasoneria”, a constituit o organizatie din cele mai controversate. Ritualurile sale invaluite intr-un mare mister, bazate pe un sistem complex de alegorii si simboluri, organizate departe de privirile publicului, au dat prilejul unor numeroase suspiciuni si speculatii privind caracterul acestei organizatii. Nu putem sa nu observam insa ca de fapt toti cei ce condamna aceasta organizatie, apartin unor orientari extremiste sau de stanga, sau de dreapta, dominati de prejudecati nationaliste, rasiste, antisemite si altele.
Nu-mi propun a intra acum in polemica cu nimeni pe acesta tema . Ele reprezinta reziduri, anacronisme condamnate de istorie. Probabil ca si printre masoni au fost sau mai sunt si acum individualitati, care la randul lor, au convingeri extremiste, cea-ce insa nu poate schimba caracterul general umanist al Francmasoneriei.
Departe de a considera o tratare exhaustiva a rolului acestor miscari,putem desprinde totusi cateva concluzii :
Este deajuns o retrospectiva asupra inceputurilor si evolutiei acestor miscari pentru a observa ca de fapt avem in fata un fenomen-fluviu, cu un debut firav, dar care cu timpul s-a transformat intr-o avalansa, o puternica forta,capabila a inprima un alt curs dezvoltarii omenirii.
Asa cum s-a vazut eforturile acestor miscari au vizat nu atat buna stare materiala a omului, dar mai ales maximizarea constiintei acestora, fara de care ar fi imposibila implinirea destinului omenirii. Am putea spune folosind un termen militar, ca prima batalie dupa multe veacuri de eforturi a fost castigata. Exista deja un puternic front,consituit din acele miscari (detasamente), angajate in cea mai nobila responsabilitate-crearea omului ideal ”Homo Globalis Pacificus”.
O batalie a fost castigata dar in opinia multor intelepti laici sau religiosi pentru a castiga” razboiul, omenirea va trebui sa mai treaca un examen: ralierea intr-un singur front a miscarilor „Pro-Homo-pacificus” cu Religiile lumii.
Intr-adevar, dupa mai multe milenii de istorie in care s-au varsat fluvii de sange, adeseori chiar cu concursul bisericii in razboaie si conflicte interumane, iata-ne ajunsi intr-un stadiu in care insasi religiile, indiferent de doctrinele lor,sunt gata a –si uni eforturile intr-un front comun si, laolalta cu intregul sistem al organizatiilor laice, sa-si consacre eforturile aceleiasi cauze- recastigarea omului, potrivit destnului sau pe acest Pamant. Cunoastem deja ,din paginile anterioare, contributia celor care , de pe pozitiile gandirii obiectiv-stiintifice, au adus-o acestei inaltatoare opere,numita „OM”. Prin urmare era vremea ca si religiile, al caror scop declarat este „mantuirea oamenilor” sa constientizeze ca numai intr-un regim de parteneriat cu structurile laice,stiintificesi a celor destinate educatiei oamenilor, misiunea lor pastorala poate izbandi cu adevarat.
„Stiinta fara religie-nota Albert Eintein-este schioapa. Religia fara stiinta este oarba”. Asa dar, suntem de-acum martori ai adevarului potrivit caruia, odata cu globalizarea s-au creat si premizele ca religiile, pastrandu-si identitatea, traditiile istorice si ritualul specific fiecareia, sa poata colabora la efortul de”maximizare” a constiintei umane, realizand o actiune coordonata dupa programe educative convenite la nivelul marilor religii si al forurilor academice mondiale. Realizarea unui astfel de sistem educational atot-cuprinzator va constituii o adevarata revolutie a gandirii umane, dar probabil, si ultima frontiera in redescoperirea sensului existentei omului pe Pamant. Procesul se inscrie, dupa opiniile mele, intr-o logica inevitabila.
Asemenea tuturor fenomenelor de pe Terra, Religia ca fenomen social-spiritual s-a supus aceleias legitati a dezvoltarii de la stadii inferioare la cele superioare. In mileniile de inceput ale existentei omenirii, canibalismul, sacrificiile umane, conflictele inter-ginti sau triburi, soldate mai intodeauna cu uciderea in masa a invinsilor, aveau loc de obicei la indemnul si cu binecuvantarea preotilor sau al altor autoritati religiose din acele timpuri. Evul-Mediu este incarcat de razboaie religioase, cruciade, inchizitia-fiind una din violentele cele mai dure.
Treptat, sub influenta miscarilor iluministe si umaniste, mai ales dupa revolutiile burghezo democratice dun sec.XIX ,religiile au renuntat la violenta,adoptand in majoritatea lor metoda convingerii.
Logic, pasul urmator nu poate fi altul decat renuntarea la relatiile de adversitate dintre marile religii, respectiv dintre credintele religioase,pe deo-parte si, de alta parte, evitarea tuturor acelor polemici contestatare dintre religiei si stiinta pe tema „de partea cui este adevarul”?, realizandu-se astfel o coabitare itru-un scop mult mai nobil-„salvarea destinului uman, concentrarea atentiei pe ceace uneste si nu pe ceace dezbina” poate deveni un principiu de maxima importanta si actualitate pentru toate partile amintite. Altfel, omenirea va suporta,mai departe nemeritat (oare pentru cata vreme?) „blestemul” unei vieti inferioare, sub conditia destinului harazit lui pe Pamant.
Din fericire, exista indicii clare ca fenomenul la care ne referim evolueaza intr-un sens pozitiv . Obiectiv se contureaza o apropiere, o convergenta a eforturilor stiintei si religiilor inchinate Omului. Procesul are loc, se pare , si sub „arbitrajul” stiintei – cea mai indreptatita, prin largul sau orizont si contributie la proectarea si edificarea viitorului omemirii.
Arbitrajul de care am amintit, poate nu este termenul cel mai potrivit, dar intrucat, religiile au fost nevoite in ultimele secole , sa-si adapteze permanent doctrinele lor in raport cu noile cuceriri ale stiintei, putem concluziona ca stiinta a fost aceea care a deschis omului caile spre viitor si nu altcineva. Religiile, daca istoria nu ne insala , o lunga perioada de timp au anatemizat cercetarile si descoperirile stiintei. Adeseori acestea au recurs chiar la tortura, pedeapsa din cele mai crude ,carora lea-au cazut victma multe genii ale intelepciunii umane. Astazi, daca religiile si-au schimbat atitudinea fata de stiinta, aceasta s-a datorat,printre altele si pierderii credibilitatii bisericilor in randul unei mari parti a populatiei, indeosebi a intelectualitati.
Stravechiul indemn preotesc „Credeti si nu cercetati” a incetat de mai multa vreme sa impresioneze pe cineva, bigotismul fiind pe cale de disparitie, urmare a cresterii nivelului de cultura al oamemilor. Prin urmare, schimbarea de atitudine a religiilor fata de stiinte nu are nimic miraculos, ea este o consecinta fireasca a trezirii oamenilor din ignoranta veacurilor trecute. Iar acest proces, aflat abia la inceput, in perspectiva se anunta a deveni unul din cele mai importante fronturi ale inaintarii omului spre indeplinirea destinului sau.
Pe agenda comuna a stiintei si religiei, din acest inceput de mileniu, in sensul aratat mai inainte, se afla o serie de „litigii”teoretice si practice, de a caror rezolvare depinde mersul mai alert sau mai incet al omenirii spre finalizarea destinului sau pe acest Pamant.
Problema centrala ce intra astazi in preocuparile comune ale stiintei si relligiei este „identificarea” Unicului si Atotputernicului Dumnezeu din Universul nostru, de care scriu cartile de teologie, confirmarea existentei Lui nu numai prin efectele ce intra sub perceptia senzoriala umana, dar si prin a cunoaste insasi „Sursa” acelor efecte, fie ele de natura materiala sau spirituala, adica a „Creatorului”.
Biserica crestina ne spune ca Dumnezeu pana in vremurile lui Moise comunica direct cu alesii sai. De atunci El se adreseaza oamenilor prin intermediari, dar nu aratandu-Li-se, sau vorbindu-Le, ca in cazul lui Moise, ci prin metoda „inspiratiei si revelatiei” in transa, vis sau stare de veghe. Acei alesi, intermediari intre Dumnezeu si oameni sunt considerati marii initiati ai lumii: Isus Cristos, Mahomed, Budha si alti prooroci, sfinti, facatori de minuni etc.
Prin faptele si invataturile lor, acestia cultiva ideia, inca nedemonstrata stiintific, ca in „ceruri” sau pretutindeni exista un Dumnezeu, o Forta, sau o Inteligenta supra- naturala, care dau un sens a tot ce exista „in Cer si pe Pamant”.
Vechiul concept teologic cu privire la un Dumnezeu singular, atotputernic, care vegheza asupra oamenilor de undeva din inaltul cerurilor si care ii tine sub amenintarea pedepsei cu „Iadul” de nu-i va da ascultare, si-a pierdut forta de atractie si credibilitate a oamenilor, locul sau fiind luat treptat de un nou concept, potrivit caruia Dumnezeu este probabil o ”Inteligenta” suprema a ordinii echilibrului si armoniei, o inteligenta supranaturala, imateriala, atemporala, prezenta in tot ceace exista in Universul nemarginit in spatiu si infinit in timp.
Si daca un asemenea Dumnezeu, imaginat pana acum de vechile scripturi nu exista,rezulta ca nu exista nici opusul Lui, cel pe care infiorati il numim –Satana, responsabil, potrivit celor mai multe teorii religioase, pentru tot cea-ce fac oamenii rau in aceasta lume.
In realitate ”binele si raul” sunt alternativele in fata carora oamenii au de ales in decursul intregii lor vieti. Alegerea insa depinde atat de gradul de instruire cat si de nivelul de constiinta al oamenilor, de unde si existenta unei lumi atat de diferita pe scara valorilor morale. Pe firul acestei analize, am ajuns din nou la acea „Matrice”, care ne insoteste de la nastere si care reprezinta un cod , un algoritm pe care urmandu-l, ne putem indeplini sau nu menirea pentru care existam pe aceasta planeta. Ignoranta si inconstienta sunt cauzele care inping oamenii la fapte rele si nu alte spirite malefice, in fond inexistente.
O privire de ansamblu, asupra doctrinelor religioase-monoteiste sau politeiste ne arata ca ideea existentei „Divinului”pretutindeni, in tot „cea-ce exista in Univers”, sub forma unei inteligente supreme, tinde a fi imbratisata de tot mai multe minti, inclusiv de marile genii ale stiintei. Ideea prezentei unei „Inteligente Divine” pretutindeni si in toate, inclusiv in oameni, constitue liantul apropierii dintre religii si, totodata, un puternic mobil al realizarii unei convergente ”stiinta –religie”, consacrate finalizarii destinului omenirii.
Desigur, sunt si alte multe probleme contradictorii, in „litigiu”, dintre stinta si religie, dar care, dupa opiniile mele, au un rol doar secundar in formarea omului pentru viitor. Ele nu fac obiectul acestei carti, astfel ca, lasandu-le in seama cercetarii istorice de specialitate, imi iau ingaduinta sa reamintesc doar un principiu atat de actual astazi, potrivit caruia singura iesire dintr-o situatie critica cum este si cea la care ne referim este aceea de a pune accentul pe „ceace uneste si nu pe ceeace dezbina”. Din- todeauna acest principiu si-a dovedit superioritatea fata de alte optiuni rigide, fixiste sau dominate de idei extremiste. Religiile dar si stiinta se afla acum in fata acestei realitati ce nu poate fi ignorata, iar massa celor ce astepta o solutionare istorica autentica nu doreste nimic altceva decat sa ne conformam legilor dezvoltarii istorice, sens in care este de apreciat convergenta actiunii stiinta- religie in edificarea destinului umanitatii.
In sfirsit, in conditiile cand o mare majoritate a societatii global-umane va atinge un inalt grad de constiinta si cand infractiunea sau orice alte fapte ce prezinta un pericol social, sau cand conflictul, respectiv razboaiele ,vor disparea ca fenomen din viata oamenilor, firesc ne putem intreba care va fi viitorul fortelor armate, institutiilor de ordine si siguranta, al celor de justitie, sau al serviciilor secrete de informatii? Din cea-ce stim, ele au insotit omenirea in toate epocile istorice cunoscute pana acum, epoci in care crezul „Homo hommini lupus est” a constituit fundamentul relatiilor inter-umane. Dar iata ca, la orizont, ne-au aparut, pentru prima data, indiciile unor transformari fundamentale.
Logic, intr-o societate armonioasa, lipsita de razboaie sau conflicte intre oameni, existenta institutiilor care aveau in responsabilitate solutionarea unor astfel de situatii, nu se mai justifica. Prin urmare, ne punem intrebarea care va fi viitorul acestora, vor deveni ele total inutile sau isi vor pastra actualitatea prin adaptarea misiunilor la noile cerinte? Problema nu este deloc simpla. Nimeni n-a trait pana acum intr-o asemenea societate pentru a ne impartasi din experientele acesteia.
Conformandu-ne insa gandirii logice, care nu ne-a inselat nici-odata, putem anticipa in linii generale ce le asteapta in viitor pe aceste institutii.
Fortele armate, cunoscute in istorie ca instrument de forta, specializat in purtarea razboaielor de aparare sau de agresiune, drepte sau nedrepte, specifice societatilor bazate pe violenta, sunt primele structuri supuse transformarilor la noile conditii ale societatii non-conflictuale. Doua sunt cauzele acestui proces inevitabil al transformarilor: prima fiind de natura materialista-legea „negarii negatiei”, cea de a doua fiind de natura spiritual-morala- „constiinta incompatibilitatii violentei cu geniul uman”, creatie sau echivalentul Divinitatii pe Pamant.
Dupa aprecierea oamenilor de stiinta, competitia marilor puteri pentru crearea unor armamente de distrugere din cele mai devastatoare, prin realizarea armelor nucleare cu o putere de distrugere inimaginabile, s-a atins un asemenea nivel in care folosirea lor ar echivala cu o sinucidere a intregii umanitati. Dezvoltand armamente de distrugere, de o asemenea amploare, insasi razboiul devine o imposibilitate, daca mai vrem sa ne continuam viata pe aceasta planeta.
Cea de a doua cauza,cu mult mai justificata istoric decat prima, consta in ”renuntarea la razboi ca rezultat al constientizarii” de catre societate a raului pe care l-a adus si il aduce acesta omenirii.
In opinia mea ne aflam deja pe o orbita pozitiva, marturie fiindu-ne insasi lungul interval de timp, peste 55 de ani, de la Cel de al 2-lea Razboi Mondial; iar viitorul, in pofida prezicerilor alarmiste ale unor politicieni de orientare extremista, nu este amenintat de nici-un razboi ca cele traite in secolul al XX-lea. Fireste, unele razboaie locale si de scurta durata, probabil ca vor mai avea loc, asemenea reverberatiilor dupa o explozie puternica sau replicilor dupa un cutremur mare, dar o conflagratie de talia primului sau a celui de al doilea razboi mondial, categoric nu se va mai repeta, pentru simplul motiv ca omenirea a constientizat ca acesta va insemna insasi sfarsitul ei. Si atunci, la intrebarea ce viitor vor putea avea formatiunile militare, respectiv fortele armate, daca razboaiele vor fi excluse din viata social-umana, se poate raspunde cu destula certitudine „Da”! societatea umana globalizata va avea in mod indispensabil nevoie de forte organizate de tip militar, (repartizate proportional pe regiuni si zone ale planetei) pentru combaterea dezastrelor naturale care n-au incetat si nu vor inceta nicicand sa loveasca planeta noastra. Seisme telurice de mare putere, eruptii vulcanice sinistre, incendii ale unor mari intinderi de vegetatie, tornade devastatoare, inundatii, probabil si unele atacuri de uranoliti sau chiar din partea unor civilizatii din Universul apropiat. Protectia oamenilor in fata dezastrelor naturale sau combaterea consecintelor acestora, evident, n-ar putea fi facuta decat de o categorie de forte special pregatite si antrenate in astfel de operatii. Nimeni altcineva n-ar putea indeplini mai bine asemenea misiuni decat acele forte structurate si pregatite dupa modelul militar, experimentat de milenii de ani.
In cea-ce priveste fortele de ordine si siguranta interna si organele de justitie , cunoscute noua pana la incheierea procesului de globalizare, isi vor restructura intreaga activitate, adaptandu-se unor noi obiective, specifice noilor conditii, intre care se vor afla problemele circulatiei rutiere, maritime, aeriene si cosmice; evidenta populatiei si circulatiei acesteia; solutionarea litigiilor dintre persoanele juridice, respectiv a celor fizice etc. Penitenciarele de toate categoriile si destinatiile se vor transforma sigur in centre de educare si recuperare a celor ce s-au aflat in contradictie cu normele unei vieti civilizate,la capatul acestei recuperari oamenii fiind redati societatii.
Privind serviciile de informatii, eliminandu-se caracterul secret al activitatii, acestea probabil, se vor transforma in centre de studiere si stocare a informatiilor a tot cea-ce fenomenologic apare nou in natura si viata sociala, informatiile stand la baza deciziilor ce sunt luate la nivelul forurilor mondiale de conducere.
Aici incheiem tabloul societatii non-violentei, al societatii armonioase la care se va ajunge inevitabil la capatul drumului multimilenar de transformari social-materiale si, cu deosebire dupa maximizarea constiintei umanitatii asupra destinului ei in aceasta lume.
