CAP. V-POPORUL ROMAN IN FATA ALTERNATIVEI ISTORICE: DEMOCRATIE SAU DICTATURA COMUNISTA ?
„ Romanul are vocatia de a zabovi la malul istoriei mai multa vreme, pentru a vedea pe cei ce se ineaca mai intai”
Constantin Noica
Studii de specialitate avand ca tema fenomul „miscari sociale”, ne retin atentia asupra unei trasaturi generale ale acestora. Orice miscare sociala, inevitabil, parcurge mai intai o perioada de „incubatie”, de acumulare a nemultumirilor, care, din cand in cand, pe plan local, spontan isi fac doar cunoscuta prezenta. Durata acestei perioade si mai departe sansele de succes sunt conditionate de cel putin doi factori: a) Gradul de maturizare si constientizare a maselor angajate in acea miscare sociala, si b) capacitatea regimului politic de a contracara si anihila actiunile maselor.In conditiile in care ambele parti au atins un maxim ”ireconciliabil”, pasul urmator este, inevitabil, explozia, conflictul, de regula sangeros.
Romania n-a putut evita acest curs dramatic, la capatul caruia am putut consemna, dupa mari sacrificii, iesirea, speram pentru todeauna, din sclavia comunismului.
Despre Revolutia Romana din Decembrie 1989 au aparut, din pacate, multe alte concepte aberante, care n-au nici-o legatura cu realitatile, intrecandu-se doar in incitarea urii si a spiritului de revansa dintre oameni. Este trist si revoltator sa vedem cum, dupa mai bine de 20 de ani de la Revolutie, studii si lucrari, de valoare stiintifica, apartinand unor personalitati de marca ale istoriei, intre care si academicieni, raman putin cunoscute publicului, in vreme ce mass-media este zilnic asaltata de chiciuri si falsuri pe tema Revolutiei, culese din zvonistica strazii sau de prin berarii si cafenele. Nu le vom face onoarea nici macar de a le mentiona numele autorilor.
Revolutia din Decembrie 1989 reprezinta pentru Poporul Roman un moment crucial-a fost inlaturat un regim politic odios, vinovat de crime, insumand peste doua milioane de victime si alte multe traume produse oamenilor-. Ma intreb daca putem tolera ca aceasta cotitura din istoria Romaniei sa fie lasata pe seama judecatilor unor diletanti sau impostori in ale istoriei? Imi pun aceasta problema nu din teama ca ei ar mai putea schimba cu ceva datele istoriei, ci doar pentru a pastra neintinata memoria eroilor din aceasta revolutie.
Se intelege ca cenzurarea sau interzicerea acestor idei poluante nu poate fi solutia, dar o atitudine publica de delimitare fata de astfel de judecati, apeland la autoritatea academica a unor istorici consacrati ar fi exact ceace ar trebui facut pentru a pune capat scenelor dea-dreptul penibile de pe la posturile de televiziune. Imi imaginez cum s-ar desfasura o confruntare publica dintre Florin Constantiniu, membru al Academiei Romane si mediocrul reporter sportiv Grigore Cartianu, cunscut prin aberatiile sale in ale Revolutiei, sau intre academicianul Dan Berindei si Alex Stoenescu, pretins istoric, un prestidigitator al „loviturilor de stat”. Cred ca numai astfel am putea pune capat amatorismului si imposturii in istoria Revolutiei Romane, nu numai cu cei mai sus amintiti dar si cu altii de aceias talie.
In realitate, de vrem cu buna credinta sa intelegem adevarurile Revolutiei Romane, nu trebue facut nimic altceva decat sa reconstituim cat mai exact evenimentele in ordinea succesiuni lor, analizandu-le obligatoriu in contextul conditiilor de ansamblu, interne si externe, si numai in temeiul acestor analize putem determina cu oarecare certitudini consecintele finale, fie ele favorabile sau nefavorabile. Ignorarea oricareia din aceste conditii duce inevitabil la concluzii eronate sau chiar opuse adevarului- o grava ofensa adusa nu numai istoriei dar si umanitatii!
„Prima lege a istoriei-spunea in urma cu 2500 de ani Tucidide, om politic si istoric Atenian- este aceea de a nu consemna fapte neadevarate, dar nici de a tainui pe cele adevarate”. Ma tem ca multi din cei ce pretind a suferi pentru adevarurile Revolutiei Romane, procedeaza exact pe dos: sustin neadevaruri pentru a tainui adevarurile autentice. Motivatia? Doua pot fi: ignoranta sau faptul ca acele adevaruri le sunt defavorabile.
Si acum imi iau ingaduinta de a-mi spune opiniile in cateva probleme, considerate printre cele mai contoversate, din timpul Revolutiei.
Pe primul loc se afla teza celor ce contesta termenul de „revolutie” pentru ca, spun ei, nu corespunde dogmei marxist- leniniste, numind-o, dupa convingerea lor, „contrarevolutie”. Este cazul tuturor acelora al caror cordon olimbical a ramas atasat ideologiei comuniste. Dar pentru a demonstra falsitatea acestei teze nu trebuie decat sa amintim de sutele de milioane de victime provocate umanitatii, de traumele si suferintele ireparabile provocate popoarelor de regimurile comuniste. Nu cred ca mai poate exista un singur om, care stiind toate accestea sa mai poata regreta comunismul. Si atunci ne intrebam, de cand contrarevolutiile salveaza popore de sub robia regimurilor totalitare? Pe aceasta logica ajungem la o teza de-a dreptul paradoxala, potrivit careia „contrarevolutiile” si-au schimbat caracterul, prin ele popoarele putandu-si recapata libertatea de sub odioasele regimuri totalitare comuniste. Nu reprezinta aceasta o ofensa, o sfidare a realitatii, a logicii?
Pe locul al doilea ni se dezvaluie un grup mai numeros de personaje, unele aureolate cu titluri din cele mai sonore care, ignorand cu premeditare rezultatul final al Revolutiei-infrangerea si izgonirea comunismului din viata poporului Roman (realitate incontestabila ) pun la indoiala caracterul anticomunist al Revolutiei.
Opinia publica din Romania, de mai bine de doua decenii, este asaltata de o varietate larga de teze si aprecieri ce incearca sa denatureze sensul si caracterul adevarat al Revolutiei. Ni se vorbeste de jumatati de revolutie, sau de revolutie furata, confiscata, deturnata. Alti pretinsi cunoscatori ai fenomenului au vazut in Revolutie doar lovituri de stat sau lovituri de stat militare.
De va veti apleca mai mult asupra acestor teze si, mai ales asupra modalitatii ajungerii la astfel de speculatii, veti constata acelas „viciu metodologic- premeditat”, fragmentarea timpului, dupa o schema arbitrara, favorabila speculatiilor si analizarea evenimentelor, desprinse din ansamblul situatiei interne si externe, cu exagerarea sau supradimensionarea unor momente, altfel fara importanta, pentru a putea fi lansate toate acele teze ce n-au nici-o legatura cu realitatile.
Asa se explica cum,dupa unii autori, la noi, in Decembrie 1989, am avut aproape in fiecare zi, uneori si in fiecare ceas, dupa fiecare telefon sau nota telefonica (data de generalul Stanculescu) cate o lovitura de stat, preferate fiind cele militare.
Din fericire pentru poporul roman toate s-au dovedit a fi niste inchipuiri, care insa au intretinut si mai intretin stresul mediatic, puternice tensiuni in societatea romaneasca.
Pentru a demonstra falsitatea acestor „productii” care pun la indoiala Revolutia, caracterul anticomunist al acesteia, intrbati-va doar ce a mai ramas din Romania vremurilor comuniste; in economie, in viata politica, si sociala, in domeniul relatiilor politice si militare externe etc. E drept ca multe din mentalitatile comuniste, chiar in randurile unor politicieni sau demnitari, promovati de Revolutie, sunt destul de persistente, ceace nu de putine ori au creat stari de deruta, multi oameni indoindu-se ca s-a schimbat ceva. Daca la aceasta mai adaugam si deceptia oamenilor cu privire la nivelul de viata la care s-a ajuns dupa Revolutie, avem, cred si provenienta speculatiilor ce se fac pe tema Revolutiei.
Este de prisos insa sa mai incercam a demonstra ca persistenta mentalitatilor comuniste, cat si nivelul de viata inca scazut din perioada post decembriista nu pot fi contabilizate in responsabilitatea Revolutiei, decat doar in scop diversionist, pentru a-i contesta meritele. Obiectivul de fond al Revolutiei, „ inlaturarea comunsmului”, al acelui regim sinistru, din viata poporului, s-a realizat. Si acest adevar este incontestabil.
O serie de alte „necunoscute” din zilele Revolutiei continua sa ramana invaluite intr-un adanc mister (evident, si cu concursul celor ce sunt interesati in ascunderea adevarului), intre care: implicarea puterilor straine in Revolutia diin Decembrie, fenomenul „terorist diversionist”, caracterul sangeros al Revolutiei Romane, alt fel decat in celelalte tari, foste socialiste si, in sfarsit „Problema Armatei” ale carei actiuni si sacrificii pe timpul Revolutiei au provocat cele mai controversate aprecieri la adresa ei.
Pentru toate aceste „necunoscute” personal mi-am spus opiniile in presa, la radio si televiziune, in publicatii de specialitate, inclusiv in memoriile mele din volumul „Condamnat la discretie!” opinii ramase in esenta lor neschimbate. Prin urmare nu voi zabovi asupra acestora, decat atat cat va fi necesar reabilitarii unor adevaruri contestate sau ignorate de cei interesati in denaturarea realitatilor.
Mi se pare imposibil de crezut ca ar mai putea exista oameni, indiferent de domeniul lor de pregatire, care sa nu vada legatura, sau existenta unei interconditionari dintre duritatea Regimului comunist din Romania, a disperarii in a pastra puterea cu orice pret si caracterul sangeros al Revolutiei; dintre prezenta fenomenului terorist-diversionist din zilele Revolutiei si implicarea in aceasta Revolutie a unor mari puteri; dintre amploarea revoltei maselor, confuzia si haosul, inerente marilor miscari sociale si bilantul trist, exagerat de mare al jerfelor umane. Fara a lua in consideratie acesti factori de interconditionare, din start, orice analiza, indiferent sub a carui semnatura apare, nu poate fi decat o maculatura, buna doar de azvarlit la cos.
Inteleg, desigur tacerea in aceasta privinta a autoritatilor romane, ce s-au sucedat de –alungul timpului scurs de la Revolutie. Doua motive ar justifica aceasta atitudide: Prima este legata de o cutuma, potrivit careia pe prim plan sunt interesele actuale si mai tarziu cele din trecutul istoriei. Tacerea este legata de protejarea relatiilor actuale cu marrile puteri.
Al doilea motiv, nedeclarat dar sub-inteles, a constat in aceia ca atat „amestecul” marilor puteri, cat si prezenta grupurilor ”diversionist-teroriste” pe teritoriul Romaniei in Decembriede 1989, de obicei condamnate la fiecare pas, in fond , de ne vom gandi mai bine ce au urmarit acestea, vom constata ca vroiau acelas lucru ca si romanii –rasturnarea Regimului Ceausescu. Ori, din acest punct de vedere, sunt toate motivele pentru aprecierea acestora mai de graba ca solidari cu poporul roman, aliati din umbra, pentu rasturnarea unui regim represiv, strain de aspiratiile popo-rului roman, decat dusmani.
Ajunsi la aceasta concluzie, mai departe, in mod firesc ne punem intrebarea: „Vroiau acesti „aliati din umbra” numai schimbarea regimului Ceausescu sau si inlocuirea acestuia cu un regim preferat”? Surprindem astfel, fara sa vrem, una din cele mai sensibile probleme ale Revolutiei, iar cata vreme nu se va recunoaste adevarul acestei intrebari, nu se va sti nici cauzele numarului atat de mare al victimelor cazute dupa 22 Decembrie 1989.
In opiniile mele doua lucruri n-au fost intelese in esenta lor: mai intai ca implicarea unor mari puteri in Revolutia Romana si scopul misiunilor grupurilor de asa zisi teroristi au avut in prima parte un rol pozitiv, nu numai prin semnalele de solidaritate primite dar mai ales prin acea scanteie detonanta a revoltei generalizate in orasele Romaniei, mai intai la Timisoara si apoi in toata tara; In al doilea rand, putini analisti sau istorici au inteles diferenta dintre revolutia noastra si a celorlalte tari din Europa de Rasarit. Caracteristc in acele tari a fost trecerea treptata prin programe complexe de reforme de la un socialism dogmatic-inchistat, instrainat de oameni la un socialism mai uman –modern. Revolutiile din aceste tari, nesangeroase, cunoscute si sub eticheta „de catifea”, n-au pretins insa niciodata, la acea vreme, a avea caracter anticomunist.
In Romania lucrurile au evoluat pe un drum cu totul diferit. Regimul Ceausescu a refuzat orice reforme economice sociale sau politice. Dimpotriva, inspirandu-se din fanatismul asiatic, Regimul Comunist din Romania a instituit cele mai aspre norme si legi interne in apararea liniei politice dogmatice si nationaliste ce-i purta numele lui Ceausescu. Astfel se explica de ce la noi Revolutia dela inceput si-a declarat caracterul anticomunist si, urmare a acestui radicalism, luptele de strada au degenerat intr-o confruntare sangeroasa, soldate cu peste 1100 victime umane. Duritatea si cramponarea de scaunul puterii a regimului comunist a fost pretul, e drept extrem de dureros, platit de poporul roman. Iata-ne in fata uneia din cauzele fundamentale ale caracterului sangeros al Revolutiei Romane, dar si al altor fenomene dramatice din zilele Revolutiei. Aici este locul sa reamintim, (oare pentru a cata oara?), ca fenomenele, oricat de simple ar parea ele nu pot fi intelese decat in legaturile lor firesti, doar incadrate in ansamblul lor natural. O cercetare obiectiva, responsabila a evenimentelor din timpul Revolutiei, obligatoriu cere respectarea acestor legitati. Celebrul filosof german, Imanuel Kant a exprimat acest lucru in trei cuvinte, spunand: ”Adevarul este intregul!”
Aceleasi conditii trebuie respectate si in aprecierile rolului Armatei din timpul Revolutiei si din lunile urmatoare. Pentru intelegerea corecta se impune, mai intai, sa delimitam responsabilitatile Armatei in cadrul statului Roman din acea vreme. Principala sa destinatie era apararea nationala impotriva oricaror amenintari militare din exterior. Pentru interior ea nu avea obligatii decat pe timpul calamitatilor naturale. Prin urmare este de retinut faptul ca Armata nu avea nimic in comun cu celelalte structuri ale statului, destinate ordinii si sigurantei interne, numite intre altele si „organe de represiune”.
De alta parte, constructia insasi a Armatei era facuta astfel, pentru ca tot tineretul ( cu exceptia celor inapti) sa faca pregatirea militara, gata oricand sa-si indeplineasca prima indatorire cetateneasca –„apararea patriei”. In acest fel grosul armatei l-au constituit intodeauna tinerii din randul muncitorilor, taranilor si intelectualilor. Pentru Armata nu se faceau recrutari pe criterii de loialitate fata de regim ca la M.I sau D.S.S. Toti cetatenii Romaniei trbuiau sa stie a-si apara tara. Aceasta era Armata si in zilele Revolutiei, o masa de muncitori, tarani si intelectuali inbracati in echipament militar, condusa de un corp de cadre, in majoritatea lor, storsi de ultimele lor puteri pe santierele megalomanice ale tarii. De vrem sa stim tot adevarul, atunci trebue spus ca Armata avea toate motivele de a fi si mai revoltata decat ”strada”, dar acel juramant, acele reguli ale vietii militare, ii interziceau manifestari deschise. Suferintele ei erau deci si mai mari; priveau in ochii celor din strada care se jerfeau si pentru soarta lor, iar ei trebuiau, adeseori in lacrimi, sa indemne la calm si liniste, la retinere de la acte turbulente.
Fara a cunoaste toate aceste realitati si trairi ale Armatei este imposibila intelegerea uriasei contributii a Armatei la izbanda Revolutiei. Unii din criticii Armatei isi construesc intreaga „opera” de defaimare a acesteia fie pe unele declaratii ale generalului Victor Stanculescu, prin care acesta isi atribuie merite la Revolutie numai de el crezute, fie pe alte surse provenite din zona fostei securitati. Potrivit acestor opinii denigratoare, Armata este citata printre organele de represiune ale regimului, cea care a provocat varsarile de sange de pe strazi; acuzata de lovitura de stat militara si apoi, de preferinta cedarii puterii F.S.N. in persoana D-lui Ion Iliescu, etc,etc.,
In realitate nimic din toate acestea nu corespund adevarului. Redau pe scurt succesiunea actiunilor Armatei din zilele Revolutiei, singurele care ne pot dezvalui adevarul nealterat.
Dupa o perioada de deruta si ezitari, Armata, abtiandu-se de la actiuni represive impotrva demonstrantilor, cerute abuziv de cuplul dictatorial, incepand din dimineata zilei de 22 decembrie, subunitati izolate au trecut de partea revolutionarilor. Ulterior, dupa comunicatul privind ”sinuciderea ministrului Apararii Nationale” tot mai multe unitati aflate in contact cu demonstrantii au trecut de partea acestora, fluturand tricolorul fara stema si scandand alaturi de demonstranti „Armata e cu noi”. Procesul de trecere a intregii Armate de partea Revolutiei, poate fi considerat incheiat imediat ce cuplul dictatorial a fost constrans de revolutionari sa –si abandoneze centrul de comanda. Acel moment a marcat,de fapt, izbanda Revolutiei-infrangerea regimului dictatorial comunist. Din acel moment, singura institutie statala ce si-a pastrat neatinsa integralitatea, stapanirea de sine si constiinta indatoririlor ce-i reveneau fata de popor, a fost Armata. Dar sa nu cadem in capcanele diversiuni: aici nu este vorba de armata lui Stanculescu sau a lui Militaru, personaje care –si doreau, pe baza faimei si credibilitatii populare a Armatei sa-si construiasca o imagine propie de eroi ai neamului. Nu ! Armata le-a refuzat planurile lor machiavelice. Ea a ramas loiala doar tarii!
In situatia creiata, cand intregul esafodaj comunist s-a prabusit, printr-o dezintegrare a tuturor institutiilor centrale: Marea Adunare Nationala, Consiliu de stat, guvernul R.S.R., urmate de disparitia P.C.R., si nu in ultimul rand dezintegrarea institutiilor represive ale Regimului Ceausescu: securitate, militie, procuratura etc.
Armata a ramas astfel singura institutie pe piciorele ei, devenind si unicul centru de stabilitate in Romania, singura forta capabila, pe langa apararea granitelor tarii, sa ofere protectia necesara fortelor revolutionare in reorganizarea intregii vieti politice din tara. Acesta este singurul adevar, verificat si confirmat de fiecare data in toti anii ce s-au scurs de la revolutie. Tezele larg raspandite, potrivit carora Armata a dat o lovitura de stat, luand puterea in mainile ei, iar generalul Victor Stanculescu, ”eroul” acelei initiative, in marea lui generozitate l-a invitat pe D-nul Ion Iliescu, viitorul presedinte al tarii, oferindu-i pe tava puterea, nu reprezinta decat fantasme ale unor amatori de senzational.
Ajuns aici imi iau ingaduinta de a aminti celor ce n-au avut prea multe tangete cu problemele militare, ca o armata nu executa ordinele unei persoane, (indiferent de treapta ierarhica la care se afla), de la un telefon sau printr-un ofiter de transmisiuni, intalnit intamplator pe un culoar. In toate situatiile si cu atat mai mult in situatii de criza, Marele Stat Major si prin acesta celelalte comandamente de la varful Armatei sunt acelea prin care Armata intra in actiuni de natura operativa. Ori la acea data, nu numai ca nu s-a dat nici-o lovitura militara de stat dar atentie, nimeni nu l-ar fi urmat pe gl. Stanculescu daca prin absurd ar fi avut acest gand . Prin urmare, tot ce s-a spus despre lovitura de stat militara nu reprezinta decat pure fantezii, rezultat al ignorantei sau al relei credinte. Dar fanteziile in cercetarea istorica, adeseori, au consecinte din cele mai nefaste; nedreptatesc unele parti ale oamenilor, intretin spiritul de adversitate si ura intre diferite categorii ale populatiei, pot tensiona si mai mult relatiile dintre unele institutii statale, etc.
Insfarsit, putem concluziona ca Revolutia Romana s-a incheiat cu suces. Regimul Comunist din Romania fiind inlaturat, speram, pentru todeauna. Desigur, ca nici aceasta revolutie n-a multumit pe toata lumea. Unii vroiau reforme mai profunde si mai repede; altii ar fi vrut masuri mai moderate, aplicate intr-un ritm mai lent, iar o alta parte nu vroiau nici-o reforma, cosiderandu-le pe toate ca masuri retrograde, menite sa ne duca inapoi la capitalism.
La aceste dileme, firesti dupa o schimbare ca aceea facuta de Revolutie, se suprapun marile dezamagiri ale romanilor provocate de slabele guvernari din ultimii 20 de ani. Aceste crude realitati ar trebui sa preocupe toate forurile din Romania, ele avand o importanta mult mai mare decat daca g-l Stanculescu putea sau nu sa preia in dec.1989 puterea in Romania.
Evident, pentru acesti ani am inregistrat si cateva plusuri, aparent nesezizabile dar in realitate de o mare importanta pentru viitorul Romaniei. Trei sunt aceste inpliniri: instituirea in Romania a sistemului democratic occidental cu intregul cortegiu de avantaje in plan economic si social; adeziunea Romaniei la N.A.T.O. si obtinerea statutului de membru alUniunii Europene, cu drepturi depline. Chiar de ar fi sa rezumam toate meritele Revolutiei Romane la cele trei infaptuiri (democratie, membri U.E.si ai N A T O ) am avea suficiente motive sa ne decclaram deplin multumiti de roadele Revolutiei Romane.
Inseamna ca jerfele acelor revolutionari, militari, tineri sau adulti, n-au fost zadarnice. Ele ne-au deschis orizonturile spre o societate globala, armonioasa, lipsita de conflicte si violenta. Am, totodata, sentimentul ca acei eroi cazuti la Revolutie n-au cerut niciodata si nu cer nici acum”razbunare”. Ei asteapta de la noi doar loialitate si mai multa angajare pentru telurile care i-a impins la sacrificiul suprem: libertate, democratie, echitate. Ceeace inseamna cu totul altceva decat „revansa”.
