Cap. IV-ROMANIA SUB DICTATURA REGIMULUI TOTALITAR COMUNIST
Spre lauda si fericirea poporului nostru, miscarea socialist-comunista, pana la intrarea trupelor sovietice in August 1944, nu a beneficiat de o activitate traditionala ca in alte tari vecine Romaniei. Dimpotriva, in popor, dovada a repulsiei fata de comunism, daca cineva vroia sa-ti adreseze o jignire sau o insulta iti striga in fata „bolsevicule” sau „comunistule. Multe alte supradenumiri de esenta critica ( respectiv satirica) marcau oprobiul romanilor fata de comunism.Dupa realizarea „Unirii” din 1918, timp de doua decenii Romania a rezistat cu succes presiunii acelor forte extremiste de stanga sau de dreapta, astfel ca pana in anul 1938, cand regele Carol al 2-lea a instaurat dictatura regala, ce i-a purtat numele, Romania s-a inscris in politica tarilor europene democratice, caracteristic fiindu-i alternanta la putere a partidelor istorice. Astfel se si explica de ce anul 1938 a fost si cel mai rodnic din perioada interbelica. Dupa aceasta data, situatia politica europeana ca si cea interna a Romaniei, s-a inrautatit catastrofal. Coalitia statelor fasciste, in frunte cu Germania si Italia, la care a fost constransa sa se alature si Romania, avea sa declanseze cea mai mare conflagratie din istoria omenirii. Dar fireste ca, pentru tema de fata, nu razboiul in sine prezinta interes ci „consecintele” lui ca de pilda: Noua harta geopolitica a lumii, rezultata la sfarsitul razboiului; Locul Romaniei in urma redistribuirii zonelor de dominatie intre U.R.S.S. si Puterile Occidentale, precum si Intelegerile prin care puterile invingatoare isi promiteau sa nu se amestece in treburile zonale ale altei puteri, angajamente respectat de toate partile. Iata, de unde ar trebui, dupa opinia mea, inceput procesul comunismului in Romania.
Poporul roman, dupa cum se stie, n-a avut niciodata aplecare spre curente sau miscari extremiste, fie de dreapta cum era „Garda de Fier” (legionarii), fie de stanga cum era P.C.R . Si totusi istoria veacului trecut consemneaza o rapida proliferare sau aderenta a Romaniei la comunism.
A fost aceasta o evolutie naturala, fireasca sau impusa, prin toate genurile de constrangeri: economice, politice si militare? Dezlegarea misterului, unul din misterele cele mai protejate atat din Est cat si din West este evitat cu mare grije insasi de reprezentantii de marca ai Romaniei postdecembriste. Pentru a nu alungi lucrarea inutil, cu date deja cunoscute, incerc a rezuma totul la cateva interpretari si concluzii.
Mai intai trebue spus fara rezerve purul adevar ca soarta Romaniei ca participanta la razboi a fost decisa in doua locuri: a) pe campurile de batalie, unde a suportat disproportionat consecintele razboiului, fara a i se recunoaste meritele; b) La masa tratativelor marilor puteri unde nu s-a gasit niciun scaun pentru Romania si nici timpul pentru a-i asculta plangerile.
Din acea vreme, istoria a inregistrat in relatiile Romaniei cu aliatii din Razboiul anti-hitlerist doua mari enigme, oficial neelucidate nici in zilele noastre.
Prima enigma este data de atitudinea inexplicabila a Armatei Sovietice, care si dupa declaratia de incetare a ostilitatilor inpotriva U.R.S.S. la 23 August, a continuat sa se comporte la fel de ostil, luand prizonieri tot ce intalneau, inclusiv pe militarii ce le ieseau in cale cu flori. Pana la 12 septembrie 1944 au cazut in prizonierat mii de ostasi romani, cei mai multi fiind trimisi in Siberia la munci grele. In aceeasi perioada au fost luate drept capturi de razboi nave si aeronave militare, depozite de armament si munitii si alte bunuri din avutia nationala.
Ne intrebam si acum, in virtutea caror legi sau norme, fie ele specifice razboiului, ar da dreptul vreunui aliat la asmenea abuzuri? Iata una din engmele care isi mai astepta o descifrare oficiala.
A doua mare enigma este data de o situatie la fel de paradoxala. Romania a participat timp de peste noua luni cu intregul potential economic si militar la efortul aliatilor pentu infragerea Germanie hitleriste, fiind a 4 tara in ordinea sacrificiilor facute pentru aceasta victorie istorica. Cu toate acestea, la tratativele de pace de la Paris, Romaniei i s-a refuzat chiar si statutul de tara „coobeligeranta”. Ei bine, te intrebi, dupa care principii de drept este condusa omenirea zilelor noastre? Ne aflam noi pe o spirala ascendenta sau intr-o cadere inevitabila?
Intrebarea nu este doar retorica, ea solicita o abordare responsabila, angajandu-ne, pentru alte astfel de situatii , la solutii, de care depinde insasi viitorul omenirii.
Urmand firul evenimentelor din acea vreme se stie, de exemplu, ca la 23 august 1944 in momentul transmiterii comunicatului de incetare a ostilitatilor Romaniei in Est, peste un milion de soldati sovietici patrunsesera pe teritoriul Romaniei. Dupa comunicatul regal alte trupe sovietice au ocupat fara lupta pozitii strategice, in Romania. Era clar ca Uniunea Sovietica ignora Actul de la 23 August, tratandu-ne in continuare ca tara inamica. De altfel, insasi Conventia de armistitiu cu Romania impusa la 12 septembrie 1944 nu reprezenta in viziunea sovieticilor, decat un „Act de capitulare”, dovada fiindu-ne comportamentul de „ocupant” al sovieticilor din intrega perioada pana la semnarea pacii de la Paris.
In conditiile regimului de ocupatie sovietic, totul in Romania: activitatea economica, politica si sociala se desfasura potrivit vointei si sub controlul Uniunii Sovietice.
Istoria a consemnat sute de plangeri ale autoritatilor romane adresate reprezentantilor occidentali, privind amestecul abuziv al sovieticilor in viata interna a poporului roman. Raspunsul, de fiecare data, a fost acelas: ”Cunoastem totul, aveti dreptate, dar deciziile privind Romania apartin in exclusivitate Uniunii Sovietice, intelegeti-va cu ei”.
Si atunci, se mai indoieste oare cineva de originile comunismului in Romania”? Sau, se mai mira oare cineva cum a devenit Poporul Roman „peste noapte” admirator al unei miscari extremiste? Iata intrebari care n-au nevoie de raspunsuri! Este suficienta doar o concluzie: „In tot acest periplu istoric Poporul Roman n-a fost decat o sarmana victima; vinovati de toate tragediile provocate de comunism se afla chiar printre cei ce si-au inpartit lumea, in cea de Est si cea de West”. Acesta este adevarul. Restul este fantezie, propaganda, manipulare.
E drept ca oamenii simpli, de la „talpa tarii”, in sinceritatea si naivitatea lor, s-au entuziasmat mult prea usor la auzul promisiunilor comuniste. Dupa atatea suferinte cine nu si-ar fi dorit o viata fara griji, echitabila pentru toti oameni? Pe acest sentiment firesc au contat, sigur, si liderii miscarii comuniste autohtoni sau straini.
Aceasta realitate a facut diferenta dintre fascism si comunism: In vreme ce fascismul a aparut de la inceput ca o mare primejdie in viata omenirii, fiind eradicat la timp, comunismul a aparut ca o mare speranta ce promitea dreptatea mult visata pentru toti oamenii.Din pacate, totul n-a fost decat un fals, un bluf, din fericire sanctionate, sau, daca vreti, corectate oportun de istorie.
In Romania, spre deosebire de alte tari din zona de dominatie a U.R.S.S., comunismuul, in anii 1944-1948, a intampinat o mare rezistenta din partea fortelor patriotice interne. Luptele deschise din Muntii Fagaras cu acele grupuri de patrioti, gata sa-si dea viata decat sa traiasca in comunism, opozitia partidelor istorice-in strada sau in mass-media, greva monarhiei de a colabora cu regimul comunist instaurat la 6 Martie 1945, actele de sabotaj din economie; pana si lupta interna a P.C.R. dintre aripa Cominternista-prosovietica si cea nationala, erau dovezi incontestabile ale repulsiei poporului roman fata de comunism. Dar, prin forta , frauda si infometare poporul roman avea sa fie ingenunchiat timp de mai bine de patru decenii.
Comunismul inpus Romaniei, cu mult mai rigid si necrutator decat din alte tari, a inpins tara intr-o „aventura experiment”, greu suportabila nu numai pentru poporul roman dar si pentru celelalte tari cu acelas regim.
In Lagarul Tarilor Socialiste exista o ordine, in general respectata, „modelul fratelui cel mare” trebuia urmat cu sfintenie, altfel riscai represalii (cazul Yugoslaviei 1948, Ungariei1956, Cehoslovaciei1968, Poloniei 1981).
Din acest punct de vedere, comunismul din Romania a parcurs cel putin trei etape distincte :
Intr-o prima etapa (1944-1964), printr-un comformism excesiv P.C.R. a dovedit o totala loialitate practicilor staliniste. Politici precum au fost: Nationalizarea principalelor mijloace de prodoctie, colectivizarea fortata a agriculturii, planificarea si conducerea centralizata a economiei, oficializarea sistemului de mari santiere nationale de constructii cu folosirea muncii fortate, sistematizarea fortata a localitatilor rurale, investirea liderilor comunisti de a concentra toate parghiile de conducere in mana lor, introducerea de restrictii sau chiar interzicerea liberei circulatii a cetatenilor in strainatate, introducerea unei cenzuri generalizate odata cu monopolizareai mass-mediei, etc, etc, toate acestea demonstrau totala ingenunchere a politicii Romaniei fata de Uniunea Sovietica.
Unii istorici, evident cu vederi de stanga, rascolind prin cenusa epocii comunismului din Romania acelei perioade, ne semnaleaza si unele initiative benefice Romaniei. Una dintre ele ar fi fost intelegerea cu Uninea Sovietica (iulie 1958) de a-si retrage trupele de pe teritoriul Romaniei, cea de a doua initiativa era considerata adoptarea „Decclaratiei din Aprilie 1964, privind principiile politicii externe ale Romaniei”. Ambele initiative, in esenta lor favorabile poporului roman, au trezit speranta unei apropiate eliberari de sub dominatia Uniunii Sovietice.
In realitate, ele au servit lui Nicolae Ceausescu drept capital politic, pentru acapararea puterii in anul 1965, iar ulterior, concentrand in mainile sale toate parghiile conducerii Statului Roman devine unul din cei mai temuti dictatori comunisti din lagarul tarilor socialiste. Incepea astfel cea de a doua etapa distincta a comunismului in Romania caracterizata prin: Continuarea aceleiasi politici staliniste rigide si dogmatice, dar intr-o tenta puternic nationalista, in care termenii de „neamestec in treburile interne”, ”independenta” si „suveranitate” nu lipseau din nici-un argument al politicii P.C.R.
Incepand cu anii `80 Nicolae si Elena Ceausescu, inconjurati de o „armata” de lachei cu sarcina nu numai de a-i sluji si a le face pe plac, dar si pentru a le ascunde adevarul din tara, s-au izolat si indepartat cu totul de nevoile si suferintele poporului roman.
De alta parte, coplesiti si orbiti de ”cultul personalitati”, pe care si l-au creat singuri dupa cele mai impresioniste modele asiatice, cuplul dictatorial Ceausecu, psihologic traia intr-o alta lume, ireala, careia noi pamanteni ii mai spunem si „dementa”. Aceasta avea sa fie a treia etapa si ultima a existentei comunismului in Romania.
Promiteam in capitolul anterior sa prezint, evident, in sinteza, date cu privire la crimele comunismului in Romania. Nu pretind a dispune de date exacte. Nici lucrarea nu-si propune asa ceva. Principala ei menire este de a semnala fenomenele ce privesc „omul” rezervand-usi rolul condamnarii acelor practici, care il abat de la destinul sau.
Incheind cu aceste scurte explicatii, sa mentionam ca Statisticile elaborate in urma investigatiei crimelor comunismului, amintesc de cifra a peste 2.000.000 victime omenesti provocate de regimul comunist din Romania. O fi sau nu o cifra exacta, nu mai are nici-o importanta. In opinia mea nici macar o singura victima umana nu poate fi scuzabila.
Cifra de mai sus reprezinta doar o suma aproximativa a celor ce au platit cu viata o anomalie istorica –„comunismul”. Insa, la capitolul crime ale comunismului impotriva Poporului Roman, sunt retinute si alte drame, ce nu puteau fi cuantificate precum oamenii ucisi. Cateva din acestea sunt consemnate si in paginile ce urmeaza, sursa lor fiind „Rapotul Comisiei Prezidentiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din Romania”. Fiind prezentate in termenii unui rechizitoriu, interventia mea va fi
doar de natura comprimativa.
Comunismul din Romania, in documentul amintit, este acuzat pentru crime, dupa cum urmeaza:
1) Abandonarea intereselor nationale, printr-un servilism netarmurit in relatiile cu U.R.S.S;
2) Anihilarea statului de drept si a pluralismului politic prin inscenari si fraude mai ales incepand cu furtul alegerilor din noembrie 1946;
3) Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor si militantilor acestora, scoaterea lor in afara legii;
4) Impunerea unui regim dictatorial, total infeudat Moscovei, manifestand, totodata, ostilitat fata de de valorile si cultura nationala;
5) Sovietizarea totala, prin forta a Romaniei-1948-1956; Instituirea „dictaturii proletare” care justifica abuzurile nomenclaturii comuniste.
Acuzatiile comunismului sunt numerose, acoperind practic toate domeniile vietii si activitatii Poporului Roman. Este deajuns sa ne amintim de programul P.C.R dedicat dezvoltarii demogtafice a tarii, sau despre introducerea normelor alimentatiei rational-stiintifice a populatiei, sau de sistemul centralizat al evidentei productiei in agricultura, intemeiat pe un lant de falsuri si care ii lasa pe tarani fara hrana strict necesara si exemplele ar putea continua. Spatiul nostru, fiind limitat, ma voi opri aici, nu inainte de a observa in filosofia comunismului un concept paradoxal, dintre cele mai demagogice si care a avut efecte dramatice pentru „OM”. Pretutindeni si din todeauna Comunismul a sustinut teza „efortului si daruirii oamenilor, chiar cu pretul vietii pentru” binele si fericirea” colectivitatii, a societatii, a natiunii, „ etc. La prima auditie toate acestea suna frumos, cerandu-i-se omului sacrificii pentru binele colectiv, al tuturor. Timp de peste o jumatate de secol am tot auzit acest indemn si marturisec ca am vazut multa lume sacrificandu-se acestui scop. N-am vazut, in shimb, unde este acea societate fericita. Am intalnit doar V.I.P-uri din elita comunsmului fericite, care preconizau nevoia altor generatii de sacrificiu pana la atingerea acelui scop. Te intrebi insa care era logica unui asemenea concept- „a infaptui o societate fericita prin efortul si sacrificiile unor oameni nefericiti, sau recurgand la represalii, condamni intregi categorii de oameni la munca fortata pana la epuizare, evident, pentru fericirea altora”.
Si atunci, ca observator neutru, reflectand la toate acestea, nu pot sa nu inchei cu inca o concluzie. Comunismul, departe de a fi fost un exponent al intereselor omului,cum pretindea a fi, dimpotriva, prin sadirea si intretinerea urii intre oameni, clase si celelalte categorii sociale, prin politica dictatoriala, insotita de un impresionant arsenal de interdictii si represalii a devenit cel mai neimblanzit dusman al omeniriii. Constientizarea acestui crud adevar, la care s-a adaugat paroxismul la care ajunsese comunismul European, au constituit premizele declansarii in 1989 a cunoscutelor revolutii anticomuniste.
