Cap. III-B COMUNISMUL -INTRE MARI SPERANTE SI CRUDE DEZAMAGIRI.
Imi iau ingaduinta de a-mi exprima, mai intai, unele considerente la adresa comunismului, asa cum s-au cristalizat ele, de-a lungul vietii mele, traite in parte si sub regimul comunist.Pentru mine, ca de altfel pentru toti acei oameni ce traiesc din propia lor munca, doctrinele de stanga exercita o anumita atractie, indiciu al existentei unei constiinte de clasa, a unei solidaritati a oamenilor aflati in aceleasi conditii de viata.
Marxism-Leninismul, cel putin teoretic, ni s-a infatisat, de la inceput, ca o doctrina de stanga. Ea promitea construirea unei oranduiri social economice si politice lipsita de exploatare si inechitati, lipsita chiar de clase sociale opuse. In final, potrivit acestei doctrine, urma sa traim intr-o lume a armoniei sociale, fara exploatare, fara conflicte sangeroase, intr- o lume de vis „a eticii si echitatii vesnice”. Mirajul oferit era, evident, irezistibil. Astfel se explica aderenta masiva a oamenilor, a unor populatii sau chiar popoare intregi la aceasta doctrina. Evolutia omenirii spre acea societate preconizata de marxism-leninism devenise o certitudine; nimeni nu se mai indoia de infaptuirea ei. Si totusi spre sfarsitul Sec al XX-lea, ”socul” s-a produs : regimurile comuniste europene s-au prabusit. Esecul lamentabil al socialismului a spulberat toate acele sperante ale contemporanilor in posibilitatea ca pe caile preconizate de ideologia comunista sa fie realizata o societate dreapa, etica si echitabila pentru toti oamenii. Trezirea popoarelor angajate in asa zisa ”constructie socialista” la realitatea cruda, a unei cai false, care ducea nicaieri, a constituit cea mai mare dezamagire din istoria de pana acum a omenirii.
Problema comunismului insa nu se rezuma doar la acest aspect-angajarea unor popoare pe un drun fals, care a generat o totala dezamagire, ci mult mai grav trebue considerate crimele sub diferitele motivatii, comise impotriva umanitatii. Prin urmare, atunci cand analizam comunismul, aceasta trebuie judecat sub reflectorul a doua principale culpe:
1)Angajarea unor popoare pe un drum fals al asa pretinsei constructii a unei oranduiri socialiste superioare, blocand progresul normal al acestora timp de aproape un secol;
2)Promovarea la nivel oficial de catre regimurile comuniste a unor politici de discriminare si exterminare a unor populatii, in virtutea unor precepte arbitrare, potrivnice omului, soldate cu sute de milioane de victime umane.
Referindu-ne la prima culpa, la erorile doctrinare ce au impins circa o treime din populatia pamantului pe drumul unei aventuri, fara a avea pretentia unei abordari complete, in cele ce urmeaza, incerc a mentiona cateva .
Mai intai o fireasca precizare: Eu n-am pus niciodata la indoiala buna credinta a fondatorilor doctrinei socialiste, Karl Marx si Frierich Engels. Cred insa, ca judecatile lor, intemeiate pe datele evolutiei capitalismului de pana atunci- feroce sau salbatec, corespundeau doar acelor vremuri. Ulterior, capitalismul si-a schimbat fata, el a devenit vizibil mai uman, mai cooperant, adoptand treptat maniera de cointeresare a muncitorilor in actiuni –gen ”parteneriat”.
Privite sub aceasta prisma, fenomenele atat de blamate ale capitalismului, ne apar intr-o cu totul alta lumina. Din moment ce intre un patron si un muncitor intervine un contract, liber consimtit, primul punand la dispozitie mijoacele de productie si materia prima, iar cel de al doilea forta de munca, priceperea lui de a produce bunuri utile societatii, inseamna ca se intra intr-o relatie de „parteneriat”. Si atunci ne punem intrebarea unde are loc exploatarea? Pe deasupra putem observa ca dintre cei doi parteneri riscurile cele mai mari si le asuma de fapt patronul, muncitorul fiind complet la adapost de astfel de riscuri. Patronul obtine un credit dintr-o banca pentru a lansa un produs pe piata, creditul este obtinut pe un anumit termen si cu o anumita dobanda pe care patronul le ramburseza in rate la date fixe . Riscurile patronului constau in aceia ca cheltuelile de productie, salariile muncitorilor, ratele inclusiv dobanzile la banci trebuie platite cand marfa aflata in stoc inca nu s-a vandut si nici nu se stie cand sau daca se va vinde. In acest timp, insa, muncitorul si-a primit salariul cuvenit, pe care si l-a depus in banca, beneficiind de dobanzile aferente, cu mult inainte ca bunurile create de el sa fie comercializate.
De altfel, capitalismul secolului al XXI-lea nu mai se aseamana cu cel din Sec. IXX si inceputul sec-XX-lea. Intalnim tot mai rare cazuri de intreprinderi „patroni-muncitori”, caracteristice fiind societatile, companiile, agentiile, grupurile pe actiuni. Se pare ca sistemul „parteneriatului” se afla in plin proces de generalizare. Si atunci ne punem din nou intrebarea „unde sunt exploatatorii si unde sunt exploatatii”?
Cred ca, pe de alta parte, se face o grava confuzie intre termenul de exploatare ( a omului de catre om) si notiunile de inechitate sau inegaliate, considerate frecvent a avea acelasi continut. Din aceasta confuzie rezulta o serie de erori nu numai in plan teoretic dar si in plan practic .
Este bine stiut ca „exploatarea” ( din timpurile capitalismului clasic) era o consecinta a redistribuirii veniturilor in mod disproportionat, in care capitalistul era todeauna avantajat. Acel tip de capitalism a disparut aproape pretutindeni, locul lui fiind luat de un capitalism modern bazat pe ”parteneriat”. De aici desprindem concluzia ca lupta inpotriva exploatarii, mentinute si astazi la loc de frunte in programele partidelor socialiste sau comuniste nu reprezinta altceva decat indicii ale unor doctrine anacronice, depasite de realitatile vietii.
Inechitatea si inegalitatea din societate, existente si astazi, intr-o larga gama de manifestari nu tin neaparat de ceace numim exploatare ci de toate acele domenii in care se comit nedreptati, inechitati sau inegalitati, domenii ce tin depolitica, economie, societate, justitie ,etc. fenomene ce isi asteapta eradicarea lor. Prin urmare, primejdia care ameninta astazi oamenirea nu mai este exploatarea”omului de catre om” ci inechitatea si inegalitatea, fenomene cu radacini mult mai ramificate si adanci dar ignorate de toate regimurile nedemocratice intr care si cele comuniste .
O eroare uriase a comunismului a fost si aceia a programarii constructiei unei oranduiri care sa asigure „egalizarea” tuturor oamenilor. Experientele in aceasta directie au fost dezastroase; o totala pierdere a interesului pentru munca, disparitia spiritului de competitie pentru rezultate cantitativ si calitativ superioare si, in consecinta, o vizibila stagnare a economiilor socialiste. A fost si una din cauzele pierderii de catre economiile socialiste a intrecerii cu economia capitalista. „Este o deosebire enorma-spunea F.A. Haayek- intre a-i trata pe toti oamenii in mod egal si a incerca sa-i faci pe toti egali”.
Esecul comunismului, daca judecam retrospectiv evenimentele, era previzibil. Doua au fost cauzele care au determinat falimentul comunismului:
a)imobilismul in gandirea liderilor comunisti, deveniti prizoniri ai unor dogme invechite si
b) subiectivismul acelorasi lideri in luarea deciziilor importante, „liberul arbitraj” inlocuind masurile cerute de realitatile obiective ale vremii. In acest sens ma voi referi doar la cateva exemple.
Teza considerata forte a socialismului a fost aceia a „luptei de clasa” ca motor al dezvoltarii sociale din toate timpurile. Pe temeiul ei s-au elaborat alte teze ca de pilda ”dictatura proletariatului” si, respectiv, ”Statul dictaturii proletariatului”, care nu aveau nimic comun cu cerintele obiective ale dezvoltarii social-umane. Cu toate transformarile petrecute in lume, a faptului ca acel proletariat nu mai exista, el devenind treptat o categorie de „parteneri” ai capitalistului, tezele amintite sunt considerate la fel de valabile, ca acum un secol. Nu este aceasta o dovada a imobilismului in gandire, a unui dogmatism inchistat, care a stagnat pentru mai multa vreme progresul economico-social din tarile fostului lagar socialist?
In realitate, vehicolul care asigura dinamica societatii spre noi trepte ale dezvoltarii sunt „interesele” cu care oamenii se nasc si pentru realizarea carora isi consacra intrega lor viata. In toate timpurile, ”interesele” au fost acelea, si nu ”lupta de clasa”, care au asigurat neincetat progresul omenirii. Sa notam si faptul ca, dintr-o regretabila eroare, „interesele” oamenilor, in loc de a le aprecia rolul lor dinamizator, sunt adeseori anatemizate, aidoma unor vicii. Probabil aceasta l-a determinat pe celebrul critic englez Samuel Butler sa faca remarca: ”Lumea va fi condusa totdeauna de interese. Nu trebue sa incercam a schimba aceasta situatie, dar trebuie doar sa ne straduim pentru a face sa coincida mai bine interesul celor vicleni cu interesul oamenilor cinstiti”. Inteleapta remarca, nu putem sa ne opunem legitatilor naturii, dar putem, in schimb, sa ne opunem alterarii sau a deraparii dela cerintele acestora.
In sfarsit, viabilitatea tezei ”interesele ca motor al dezvoltarii” ne este confirmata si printr-o alta simpla paralela cu teza „luptei de clasa”, astfel: Marxism-Leninismul ne asigura ca societatea ce se va infaptui va fi lipsita de clase sociale si, prin urmare, va disparea pentru todeauna lupta de clasa. Inseamna ca, de-acum, in absenta luptei de clasa, societatea va stagna, va inceta sa mai evolueze? Exclus, legile dezvoltarii sunt vesnice si aici ni se dezvaluie inconsistenta tezei marxiste. Asa ceva nu este posibil. In schimb teza ”intereselor” ca vehicol al progresului umanitatii nu va lipsi niciodata. Ar putea oare exista in lume un singur om care sa-si imagineze o societate fara interese? Concluzia rezulta de la sine, nimic nu mai trebuie demonstrat.
Multe alte concepte eronate sau depasite de vremuri au dus regimurile comuniste la istoricul esec. Teza lui Lenin privind posibilitatea revolutiei socialiste nu numai in tarile capitaliste dezvoltate dar mai ales in tarile inapoiate, pe un simplu considerent ca in acele tari contradictiile ar fi ajuns la punctul de fierbere, a constituit o alta mare eroare. Acele contradictii, de le vom judeca in logica succesiunii istorice, cereau sigur o revolutie Burghezo-Democratica si nu „socialista”.
O tara inapoiata, cu un sistem economic mai mult feudal nu putea face un salt peste o intreaga epoca „a capitalismului”. Practic, Rusia a fost angajata intr-o adevarata aventura istorica, incheiata lamentabil dupa sapte decenii. La capatul acelui drum considerat a fi fost socialist, abia daca s-au creiat conditiile unei societati capitaliste, lucru de altfel confirmat prin reformele cunoscute sub denumirea de „perestroika” si care a reinstaurat capitalismul sub o forma modificata- „economia de piata”. Nu este oare aceasta o dovada ca istoria isi are un curs firesc al ei, de la care nu poate fi abatuta si nici fortata a ignora vreun stadiu din calea evolutiei sale?
Intre alte erori ale comunismului trebuie avut in vedere si pe cel al desmostenirii abuzive de ”propietatea” legal agonisita a unor largi categorii de oameni- mosieri, fermieri, burghezi, tarani. O masura fortata, care a nesocotit legile econmice si juridice, si care a devenit una din cele mai mari nedreptati din istoria umanitatii. Dar sa urmarim ce s-a intamplat mai departe cu aceste propietati; au ajuns ele in folosul oamenilor muncii, adica al acelora care prin exploatare ar fi creiat propietatile in cauza? Ei bine nu cred ca exista macar un singur om din popor sa poate spune ca s-a simtit macar o zi stapan al acelor avutii. Leaderii comunisti erau asi in crearea de imagini false. Una dintre aceste falsuri a fost si aceia a constituirii „propietatii de stat ca bun al intregului popor”. In realitate, poporul nu avea nici- un drept de a administra sau cota parte din ce se realiza in acest sector de stat. Totul se hotara la nivelul partidulu unic, locul vechilor patronii find luat de lideri comunisti. Si din nou ne intrebam cine detinea in mod real acele proprietati, cine erau cei exploatati si cine erau noii exploatatori? De vom respecta adevarul, raspunsurile ne dezvalue si in acest caz marile fraude ale comunismului, vicleniile prin care propaganda comunista reusea sa mentina popoarele intro falsa „realitate”.
Incheind scurta mea radiografie a erorilor doctrinar- conceptuale ale comunismului, n-am amintit decat de o infima parte a suferintelor provocate de acesta omenirii. Dar, de vom continua sa analizam comunismul la nivelul politicii pragmatice vom fi, efectiv socati sa constatam situatii de-a dreptul sinistre.
Regimurile comuniste aveau, cu toate, ceva in comun. Daca, de exemplu, intr-un sector ceva nu mergea bine, (consecinta desigur a unor orientari economice si politice gresite), atunci se apela la masuri administrativ- represive, in serie din cele mai dure. Dictatura Proletariatului nu admitea nici-o toleranta: Securitatea, justitia, organele de partid, organele administratiei de stat centrale si locale, tot ceeace se considera in serviciul de siguranta a oranduirii socialiste se mobilizau pentru ”a extirpa din radacini , cu vehementa ( proletara), orice acte sau tentative dusmanoase la adresa socialismului.”
Istoria celor sapte decenii de existenta ale Lagarului Tarilor Socialiste ne dezvaluie zeci de milioane de condamnari la moarte sau la munca fortata. De regula ”marile constructii ale socialismului”; defrisari, irigatii, canale, regularizaarea unor cursuri de apa, constructia de sosele, exploatari subterane de minereuri etc., efectuate in zone total neprielnice vietii, sunt in realitate opera acelor oameni cazuti victima a comunismului. Si ele insumeaza zeci de milioane de vieti.Cateva cifre din statisticile crimelor comunismului publicate in ultimii ani sunt cutremuratoare. Studiile efectuate* ne prezinta cifrele crimelor in trei variante : minime, medii si maxime. Luand in consideratie chiar varianta minima, tabloul este cutremurator:
– Rusia,are in evidenta minimum 118.000.000.de crime umane in cei peste sapte decenii
– China-circa 110.000 000 crime
-Ucraina-29.000.000.crime
-Vietnam-peste 7.000 000
– Belorusia-4.000.000.
– Coreea de Nord -3.000.000
-Polonia- 2.700 .000
-Cuba -500.000, urmata de tari mai tolerante ca
Ungaria, Albania, Bulgaria si Slovacia inscriindu-se, fiecare, cu peste o suta de mii de crime umane.
Pentru Romania toate datele vor fi prezentate in capitolul urmator, destinat regimului comunist totalitar din Romania.
Rezulta, prin urmare, ca victimele umane ale comunismului se ridica la minimum 300 de milioane de oameni, o cifra incompleta, dar suficienta pentru a ne face o imagine mai apropiata de adevarata fata a „Comunsmului”. Sinistra imagine, care ne indeamna, firesc, la alte multe intrebari dar le voi rezuma la una singura „Mai putea oare comunismul sa fie considerat o alternativa a salvarii omului din sclavia terorii, nedreptatii si umilintelor, cand el insasi s-a manifestat ca cel mai feroce dusman al umanitati? Raspunsul, care nu poate fi decat unul singur-„ categoric nu!”, este si cel care explica epocala deceptie a popoarelor in urma lamentabilei infrageri a comunismului. Acesta este in adevar destinul nostru, cand oamenii se mai insela–ca in cazul comunismului, destinul, prin legitatile sale interne vin sa repare erorile umane. Religia ne vorbeste de „ingeri pazitori”. Eu cred mai degraba intr-o „inteligenta „ universala, potrivt careia, totul evolueaza spre o lume a perfectiunii, care se va infaptui cu sau fara voia noastra.
Aici s-ar putea incheia radiografierea rolului istoric nefast al regimurilor comuniste; dar inainte de a pune punct acestui capitol, simt de datoria mea sa-mi exprim cateva opinii in legatura cu sugestiile care circula de ceva vreme, in legatura cu o anumita condamnare a comunismului. N-am avut si nu am nimic inpotriva dezvaluirii tuturor crimelor si suferintelor provocate oamenilor de regimurile comuniste, insotite de condamnarea lor publica. Opinia internationala contemporana este indreptatita sa cunoasca prin ce suferinte au trecut inaintasii nostri, pentru ca astfel de nelegiuiri sa nu se mai repete! Dar de la aceasta maniera civilizata si pana la cererile insistente de a se organiza, si in cazul comunismului, procese de felul celui de la Nurnberg, ar echivala, in opinia mea , cu o intoarcere la mentalitati de mult condamnate de istorie, de genul ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, etc.
Se ia ca model, adeseori, procesul criminalilor de razboi de la Nurnberg care, din punct de vedere juridic, condamnarile la moarte pot fi apreciate, pentru acele timpuri, justificate. Dar oare astazi, dupa sapte decenii de evolutie, mai crede cineva ca pedeapsa capitala este singura in masura de a restabili dreptatea? Sa adaugam la aceasta si un alt punct de vedere, al originii ”sacre” a omului, intrebandu-ne, oare cine ar indrazni sa-si asume in acest context dreptul de viata si de moarte asupra omului? Ma tem ca uneori judecatile noastre raman cu mult indatorate nu numai logicii, dar si vremurilor.
